Biserica. Dinspre interpretare și contestare spre proiectul dizolvării creștinismuluiNicușor Nacu 12.12.2016

Introducere la problemă

A trăi în stare de penibilitate este un exercițiu care se învață prin aplicarea constantă a ignoranței. Iar ignoranța se exersează, la rândul ei, prin efortul cotidian de a nu mai reflecta. Urmarea este mai mult decât evidentă. Mass-media, cu mici excepții, este vectorul care influențează tendința spre non-reflecție, manipulând gândirea, acolo unde ea abia mai respiră. Într-un fel, tinde să convertească masele spre propriul său mesaj deja gol de conținut. Și mesajul ei, cu fiecare ocazie, este critica creștinismului, pentru cele mai neînsemnate amănunte, pentru cazuri disparate, pentru scenarii hilare. Pentru detalii lipsite de substanță, această instituție se leagă de instituția Bisericii ori de câte ori i se prezintă ocazia. Ca o confirmare că maniera ei de a chestiona realitatea este parcelară. Plecând de la secvențe disparate, vânate în cotidian, mass-media construiește o pseudo-realitate globală, dând expresie forțată unei inexistențe dinspre  încrâncenarea de a dizolva. Critica la care este supusă Biserica înăuntrul acestei pseudo-realități flotante construită din cuvinte goale care vor să pună în evidență o lume, depășește, uneori, orice doză de normalitate.

Infatuarea criticilor, sentimentul puterii de a judeca fără eroare, generează comportamente oribile. În cazul în care aceste comportamente se adună într-o persoană mediatizată care are sentimentul că poate spune lucruri extraordinare – chiar dacă o face de manieră banală – atunci rezultatul este penibil. Mai întâi prin reacția de comentarii penibile pe care le generează și, în egală măsură, dinspre faptul că în loc să aducă soluții se blochează într-o admirație adusă propriului său sine. El este expresia unei infatuări venită dinspre sentimentul bunei elaborări a discursului.

Manipulare și dizolvarea spirituală

Ateismul și curentul anticreștin sunt în vigoare. Dumnezeu este doar o opțiune care a fost transferată în genul de opțional de care te poți debarasa. Or, într-un spațiu social în care nota de încredere a Bisericii este încă evidentă, faptul în sine agresează interior pe toți cei care au interese ideologice cărora Biserica li se opune prin ceea ce ea este în chip natural și prin ceea ce ea rostește dinspre această identitate. Puțini vor fi constat că Ortodoxiei îi lipsește de manieră constitutivă agresivitatea, ceea ce o face să fie un punct constant de echilibru. Pentru că agresivitatea este arma celui care vrea să se impună având conștiința că nu are toate argumentele pentru a se valida până la capăt. Însă, în egală măsură, lipsa acestei agresivități este deficient confundată cu o atitudine de resemnare. Ceea ce este fals, de altfel, pentru că resemnarea este asociată, de către cei care nu se pot acomoda cu învățătura Bisericii despre perfecțiune, cu un fel de ”discurs plictisitor”. Accesul la perfecțiune este complex și cheamă la o analiză a vieții personale, ea însăși, extrem de complexă. Ceea ce, de altfel, nu este lucru simplu. Care om stă serios, concentrat, de vorbă cu sine despre sine, fără să se lase distras de propriile sale prejudecăți? Or, pentru că individul atașat patologic de materialitate, preferă viteza zilei în care trăiește și nu complexitatea vieții spirituale, nu va accepta niciodată un astfel de demers legat de viața lui interioară. El crede că este bine așa cum este și își caută argumente pentru aceasta. Dacă pentru el ceva nu este ”modern” – fără să poată defini ce presupune ideea de ”modern” – atunci nu este valabil și este lipsit de interes. Biserica se opune, prin însăși identitatea ei, acestei viziuni simpliste despre existență, însă pentru că nu comunică adecvat celor care sunt deja formați la școala unei societăți perfect materiale (și care nu vor să asculte nimic din ceea ce ea spune), Biserica însăși, prin membrii ei, contribuie, fără să o vrea, la crearea unui gol la nivel de comunicare. E-adevărat, Biserica, în afară de excepții, nu știe, încă, să comunice lumii contemporane mesajul său specific despre natura și menirea omului. Să spunem, așadar, că avem nevoie de hermeneuți care, transmițând mesajul, să nu-i dizolve prin compromisuri lingvistice, în spiritul naturalist al timpului, ceea ce constituie esența lui.

În acest context, manipularea maselor împotriva ideii creștine, în general, este un exercițiu pervers. Dându-i oricărei persoane sentimentul că participă la o discuție pe care o înțelege, cel din spatele mesajului introduce propriul său mesaj. Drama apare în clipa în care omul crezând că intervine pertinent în legătură cu o temă, preia, de fapt, tema celui care l-a manipulat. În acest sens, credința ortodoxă este terfelită plecându-se de la subiecte care nu au efectiv nici o tangență cu ceea ce presupune credința în sine: corupție, slujitori nedemni, mitologii și istorii imaginare, etc., care sunt asociate ideii că, în sine, creștinismul este o reală stupizenie istorică, pe care o înghit doar cei a căror inteligență este problematică.

Înlocuirea profunzimilor cu nimicul

Atunci, în contextul în care statul nu oferă nimic în perspectivă spirituală, când investițiile pe care trebuie să le facă  întârzie să apară cu anii, trebuie pusă cu precizie întrebarea: ”de ce este condamnată Biserica atunci când aceasta vine cu propria ei ofertă?”. Atunci când va veni scadentul, statul va trebui să plătească pentru ce nu a făcut și, bineînțeles, nimeni nu îl va condamna, în timp ce Biserica își va continua propriul său drum prin istorie, până la capăt. Și în cazul în care va înceta construcția de Biserici, cu ce vor înlocuite? Cu spitale? Ok. Însă, când spitalele și școlile vor fi suficiente, cu ce va fi înlocuită Biserica în această societate super sănătoasă și eficient culturalizată? Cu nimic! Atunci, Nimicul este răspunsul! Iar Nimicul atrage de la sine Nimic și un mare vid. Și-a pus cineva întrebarea următoare: de ce taxa de sinucidere este înspăimântătoare în modelele de societate pline de spitale, dispensare și școli la fiecare 5 km? Pentru că Bisericile sunt goale. Înspăimântător de goale! Pășești prin ele ca prin muzee iar altele s-au transformat, deja, în muzee. Ele sunt vide de oameni pentru că oamenilor li s-a oferit pe tavă materialitatea ca religie, pentru ca, în ultimă instanță, să uite că există, totuși, o viață interioară, niște chemări și stări speciale care nu se conciliază niciodată cu materialitatea care le-a intrat în viață ca un cult. Iar materialitatea a înghițit în spațiul ei devorator pe toți cei care au proiectat cu agresivitate o astfel de viață lăudată până la saturare. O viață care se consumă, în ultima ei consecință, ori în alipirea absolută și patologică la această materialitate care deformează sentimentele umane cele mai banale – dintre care amintim nevoia de relație cu celălalt – ori în sinucidere, ori în negare totală și inconștientă de Dumnezeu. Pentru că aceste societăți, în ciuda miturilor pe care ni le-am făcut despre marea cultură pe care le poartă în ele, au devenit radical inculte din punct de vedere religios: Crăciunul este un Moș cu barbă care aduce cadouri iar Paștele un iepuraș care distribuie ouă copiilor. Într-un astfel de context devenit natural, sfârșitul oricărei vieți care și-a însușit sub toate formele materialitatea ca regulă (c-o fi educativă, cotidiană, etc.), are loc într-o angoasă înfricoșătoare. În legătură cu cele pe care le înaintez pot depune mărturie mulți medici creștini care s-au confruntat cu această realitate.

Rădăcinile răului

Totul, însă, începe de mult mai departe. Voința controlată de distrugere a vieții interioare pare să țină cont de un program intens care nu tinde să se oprească. Oamenii trăiesc în derivă și-și fac din derive programate norme de viețuire, acordându-le o valoare în sine. În realitate, dinspre o necunoaștere patologică, criticii trăiesc cu un suprem sentiment de cunoaștere a esențialului. Tendința lor, prima de altfel, întemeiată în această necunoaștere transformată într-o ”cunoaștere” lipsită de orice referință reflexivă la adevăruri care au fost deja confirmate de o experiență care-i depășește, este aceea de a crede că Biserica ar vedea pretutindeni păcate reale sau imaginare. În ea însăși, afirmația este gratuită, pentru că faptul însuși de a o emite în spațiul public este imaginea lipsei unui efort minim de înțelegere a gândirii teologice. Dacă cei care emit astfel de opinii ar fi înțeles că gândirea teologică, chemând fiecare ființă umană la un exercițiu de cunoaștere de sine, de control riguros și scrupulos al conștiinței, este preocupată, chiar dinspre ființa ei, de o realitate tragică, și anume că omul este în derivă față de sine însuși. Că are tendința de a trăi doar dinspre norme personale transformate în absolut, de a-și face legi de conduită plecând dinspre ceea ce el ”consideră că este bine și valabil”, fără a se întreba dacă validitatea deciziilor sale poate fi pusă sau nu la îndoială. Dinspre experiența persoanelor excepționale care au decantat, prin sfințenie, viața interioară a omului, înțelegându-i scăderile și forța, Biserica îl cheamă la acest interogatoriu personal și constant, bine știind că mulți dintre cei chemați vor refuza să facă demersul cunoașterii de sine. Cu cât omul va spori în necunoașterea de sine, cu atât și tendințele sale de a emite judecăți de valoare în legătură cu observațiile morale ale Bisericii legate de el, vor fi mai subiective. Orice observație critică a Bisericii, făcută dinspre experiența milenară pe care i-a pus-o la îndemână sfințenia membrilor ei în legătură cu micimile manifestate ale ființei umane, va fi devalorizată și judecată în chip subiectiv, potrivit cu normele pe care individul le va fi instaurat ca adevărate dinspre subiectivitatea propriilor sale alegeri de viață. Experiența profund spirituală a Bisericii a constatat că omul este în continuă tendință de a-și justifica actele de moralitate îndoielnică. În această perspectivă, Biserica a  emis, dinspre autoritatea experienței centrată în manifestările sfințeniei, soluțiile care trebuie aplicate pentru ca omul să revină la sine, să se refacă interior. Problema ține, însă, de încăpățânarea funciară a omului care se crede și se vede pe sine drept singurul cunoscător a nevoilor propriului său sine, singurul capabil să asigură și să instaureze criterii de validitate alegerilor pe care le face. Și atunci, tendința sa de a crede că ”Biserica vede păcate peste tot” îl îndepărtează de orice posibil dialog sincer cu sine și cu propriile sale mizerii trăite ca  normalitate interioară. El își transformă, de fapt, propria subiectivitate în normă de conduită și așază la periferia gândirii sale ceea ce experiențial Biserica a interceptat ca mizerie profundă în viața omului. Biserica nu-și exersează gândirea în ”a vâna păcatele”, ci indică ființei umane care trebuie să fie adevărata sa cale, singura care o pune în relație de pace cu sine însăși. Porunca ei profund ancorată în viața sufletească a omului – pentru că știe că a-l sfătui este deja pasul care îl ajută să nu-și facă un rău pentru care mai târziu va regreta – atât de interpretatul comandament ”să nu faci”, acompaniază persoana, din iubire, pe drumul perfectării ei spirituale. A îndemna cu forță ființa umană să nu comită eroarea, să se întoarcă spre sine și spre temeiurile vindecătoare prezente în propria sa interioritate, știind dinainte care sunt consecințele devastatoare pe care le provoacă răul în noi, este gestul absolut de iubire pentru celălalt. De altfel, poruncile negative conțin în ele însele, de manieră implicită, iubirea, căci a nu comite un act contrar normei pusă de Dumnezeu în inimă, coincide în chip radical cu faptul de a iubi. În consecință, dinspre Biserică, așa cum s-ar descoperit ea umanității de pretutindeni, doar iubire. A o interpreta altfel decât ea se propune de la începuturile ei, înseamnă a trăi în necunoașterea deplină și, în consecință, vinovată, a învățăturilor pe care ni le-a pus la îndemână.

Cereri de ”transformare”

Nimeni nu are dreptul efectiv să ceară Bisericii o schimbare în funcție de cerințe care nu au nici o logică în raport cu vocația Bisericii. Nu este de datoria bisericii să se transforme în antreprenor social, mergând până la a-și reprofila vocația în cea de constructor de spitale. Organismele statului, abilitate în acest sens, au această datorie. Profilul originar al Bisericii este acela de a acorda asistență vieții spirituale. A face identificări care nu au obiect, în sensul unor suprapuneri de vocație, este din star o falsă problemă. Biserica nu se substituie domeniilor diverse ale realității sociale și nu se va instala într-un partener managerial al medicinei. Că se vor mai construi sau nu biserici, oamenii vor continua să cunoască boala și vor muri, vor trăi în suferință și vor căuta pe toate căile remedii la formele de suferință instalate în spațiul ființei lor. Indiferent de modul în care va evolua societatea și de polemicile sterile care o vor acompania. Vocația seculară a societății va fi mereu aceea de a construi programe relevând de cunoaștere și de a găsi resurse materiale pentru a îmbunătăți calitatea efectivă a membrilor ei. Că o va putea face până la prelungirea vieții către o vârstă matusalemică este de văzut, chiar dacă, principial, nu ține de resorturile ei. Însă, indiferent de intervențiile sale, va face numai atât cât va fi capabilă, mereu în raport cu limitele pe care i le impune exigențele cunoașterii înseși. Oricât de mult va reuși să avanseze această cunoaștere, boala nu va fi nici mai puțină și nici mai puțin intensă ca până acum, iar moartea nu va înceta să secere vieți. Indiferent de dinamica prezentă în străfulgerările de inteligență care le va fi locuit! Dinspre această logică, condiția Bisericii este alta : aceea de a asigura binele spiritual al celor care-o caută, a celor care se simt în relație cu Dumnezeu.

Teme false

Indiferent de numărul de Biserici care vor fi vreodată construite, ele nu vor impieta niciodată bunul mers al unei societăți. Construcția de biserici, vine dinspre o cerere efectivă. Dacă cererea nu există, bisericile nu se vor construi. Cei care manageriază aceste construcții sunt preoții înșiși în relație profundă cu comunitatea pe care o slujesc. Așa cum pot și cu mijloacele pe care ei înșiși le creează printr-un efort cunoscut doar de ei. Aceeași logică ar trebuie să funcționeze și în cazul spitalelor. Este necesar ca cineva determinat să facă demersurile necesare, după cum preoți determinați fac demersurile necesare pentru zidirea bisericilor pe care oamenii le așteaptă. Dacă nu există voință din partea statului ca aceste spitale să fie construite, nu este vina preoților care continuă să construiască bisericile pe care comunitatea le așteaptă, că spitalele nu sunt construite. Nu este de datoria unui preot să construiască un spital sau o școală, așa cum nu este de datoria statului să construiască o biserică. Fiecare domeniu este separat iar a le amesteca ține de o incorectă viziune asupra problemei însăși.

În realitate, nici nu știu cât de concret afectați sunt mulți dintre cei care strigă în legătură cu  construirea unei biserici. Am sentimentul că Biserica este doar un pretext generat de manipulare, proiectul evident fiind acela de a intra în viața spirituală a ortodoxiei dinspre ideea de justiție, egalitate socială și drepturile omului pentru a dizolva, de manieră sistematică, orice urmă de spiritualitate.

Trebuie văzută, însă, partea tragică a situației. O țară fără biserici și plină ochi cu spitale este o uzină care funcționează pe regimul naștere-viață-moarte. Cei care cer să nu se mai construiască biserici, ci spitale, au o mare problemă de înțelegere a naturii vieții și a mecanismului social care o acompaniază. Dacă pentru ei, esențial este ca viața să-și urmeze cursul ei biologic, departe de orice referință spirituală, aceasta este o problemă sufletească discutabilă. A trăi, însă, în rupere totală este ca și cum ai uita că viața ta nu este doar hrană și somn. Ea este și altceva! Este viață sufletească și căutare spirituală. De ea se ocupă cea care este chemată să o facă, adică Biserica. Pentru că nu există doar cunoaștere științifică, ci și cunoaștere de ordin spiritual. Nu există doar viață biologică, ci și viață spirituală. Suntem ființe complexe, cu nevoi complexe. A cere doar spitale, înseamnă a instala doar materialitate și a diminua spațiul spiritual. Pentru că refuzând Biserica și oferta ei spirituală, refuzăm criteriul care ne ajută să supraviețuim și altfel decât biologia noastră bazică aproape ne-o impune. Și Biserica și Spitalul sunt domenii separate, chiar dacă într-o anume măsură complementare dinspre vocația lor de a interveni terapeutic asupra suferinței. Însă Biserica va considera întotdeauna boala fizică drept consecință a unui dezechilibru spiritual profund. Pentru ea, omul este bolnav în exterior pentru că viața lui interioară este în plină degringoladă.

Repere și contrarepere

Direct spus, Biserica este deținătoarea adevărului necorupt de demonul interpretării. Aceasta-i conferă autoritatea de a vorbi despre modalitatea prin care poate fi salvată ființa umană de sine, de societate, de confuzie, de normele pe care le inventează pentru a trăi, apoi, autocratic în ele. Faptul că Biserica este expresia unei sume de valori clare, precise, fără loc de interpretare, generează o agresivitate venită dinspre intuiția interioară a criticului, imposibil de dizolvat, că orice argument este, în ultimă instanță, neputincios pentru a o pune radical în umbră. Se atacă Biserica sub formă de ziduri (construirea Catedralei) pentru a fi provocate fisuri la temelia ei, însă se uită – și este logic să se întâmple așa pentru că toți criticii trăiesc în paralel cu imaginea a ceea ce presupune Biserica în sine – că temelia Bisericii ziduri o constituie Hristos. Poate fi inventată o multitudine de argumente pentru a genera un proiect problematic capabil să dărâme sau să reconvertească în instituție socială Biserica ziduri. Însă care sunt argumentele care-L pot scoate radical pe Hristos din conștiința profundă a umanității ? Cât timp El va fi prezent acolo până la sfârșitul timpului istoric, Biserica va subzista prin El. Orice manipulare, oricât de perverse iar fi resorturile, nu va reuși să ducă la îndeplinire ceea ce istoria atee recentă a încercat printr-un program pe care umanitatea încă nu l-a cunoscut.

Creștinismul se centrează pe respectul moralei pentru că acordă o atenție absolută cursului interior al vieții umane. Și nu o face dinspre atât de deficitar interpretata ”frică de Dumnezeu”, ci dinspre raportul pe care îl întreține constant cu Viața. La o privire critică atentă, nu se poate să nu vezi că reprimarea creștinismului este generată de critica venită dinspre cei care ori nu cunosc nimic despre creștinism, ori au tendința subliminală de a dizolva într-un discurs voit ambiguu – născând el însuși ambiguitate – orice opțiune de ordin religios. Acordând o atenție lipsită de spirit critic părților – derapajelor unor membri ai Bisericii – această critică ajunge acolo unde este interesată să ajungă, la distrugerea întregului. Recepționate cu ochii subiectivismului, observațiile acestei critici se implantează în conștiințe efectiv neantrenate în exercițiul reflexiv, pentru a produce valuri de revoltă lipsite de precizie. Mesajul generat va fi acela că nu mai interesează pe nimeni creștinismul, însă criteriile care generează conținutul acestui mesaj nu le poate defini niciunul din rostitorii lui.

Să spunem, în egală măsură, că faptul de a construi o biserică nu este un act de orgoliu, ci de orientare spirituală, de dăinuire, de copleșire a timpului istoric printr-un gest material mediat de spiritualitate. Pentru România, Catedrala este o necesitate de ordin spiritual pe care critica materialist economică nu o poate dizolva, oricât de multă energie combativă ar consuma. Argumentele criticii se concentrează într-o zonă care ocolește cu disperare esențialul. Nu doar că aceste argumente sunt lipsite de criterii solide, ci strălucesc printr-o agresivitate care spune enorm despre originea criticii. Critica față de acest efort material continuu, impulsionat de o dorință de ordin spiritual, este monstruoasă în sine pentru că refuză să înțeleagă care este esența unui atare demers uman. Singurul argument în jurului căruia se centrează întreaga critică este partea materială a construcției, însă Catedrala este un simbol pe care umanitatea total ruptă de relația ei cu fundamentele creștine nu-l mai poate înțelege. Este dincolo de înțelegerea ei, care rămâne simetric limitată numai la aspectele materiale ale vieții. Însă pentru că nici o critică nu este lipsită de consecință, ea poate întări pe cei care cred în acest proiect spiritual, alăturându-i și mai mult Bisericii în misiunea ei de protectoare a valorilor umane absolute, sau pierde pe cei care se înverșunează în a crede că demersul lor este autentic.

Când politicul banalizează răul, Biserica trebuie să intervină

Dezinformarea concertată împotriva Bisericii, fie politică, fie organizată de diverse organisme private este, în principiu, o acțiune propagată de cel care cunoaște superficial sau deloc doctrina Bisericii. Teama lor cea mai intensă este ca autoritatea ei morală să nu intervină în favoarea unor planuri care țin, înainte de toate, de întărirea propriei lor puteri. Or, puterea lor este proiectul lor. Pentru obținerea acestei puteri, ei vor face tot ceea ce le dictează voința de putere. Prezența acesteia din urmă, ca unică perspectivă care conduce discursul și organizarea lor, ar trebuie să fie deja o atenționare suficientă pentru cei care îi audiază sau au de-a face întâmplător cu mesajul lor. De cele mai multe ori, acest discurs, rostit dinspre tendințe manipulatoare cărora nu li se intuiește aproape niciodată ambiguitatea întemeierii în ceva căruia îi lipsește sensul, este indus în conștiințele actorilor sociale prin intermediul media, care lucrează cu timp și fără timp la intoxicarea ideologică.

În chip evident, Biserica nu poate interveni în jocurile politicii, însă nici nu poate rămâne indiferentă la banalizarea răului căruia politicul îi face jocul printr-un soi de concesie despre care are mai mult sau mai puțin conștiință. Masa politică este constituită din membrii societății diverse, din oameni care trăiesc în fidelitate sau îndepărtare de regulile morale pe care le învață Biserica. Nu de puține ori, politicieni mediocri iau decizii cu valoare legislativă, plecând dinspre buna părere pe care o au despre sine, și pe cale de consecință, despre convingerile lor. Fără să întrebe pe nimeni, fără să facă jocul transparent al actului democratic, acela de a reprezenta realele interese ale celor care i-au ales!!! Aceasta este o evidență pe care nu o poate nega nimeni. Vorbim în acest caz despre persoane care, de cele mai multe ori, nu au nimic în comun cu etica însăși și care, prin intermediul unei inteligențe de la care se arogă, justifică orice hotărâre, făcând-o printr-o atitudine discreționară. În mod evident, a generaliza, uitând că există politicieni a căror rectitudine nu poate fi pusă la îndoială, ar fi o eroare gravă, însă politica, așa cum există ea în societatea actuală, și morala de natură evanghelică trăiesc în lumi paralele. Și în acest caz, pentru că politica este cea care decide pentru ”binele societății” și pentru că societatea este constituită din membrii Bisericii, este natural ca Biserica, reprezentată de cei care știu să vorbească în numele principiilor care-i constituie bimilenar  fundamentele, să aibă un cuvânt de spus în legătură cu decizii de natură politică ce afectează rectitudinea morală a societății. Dacă o decizie politică vine în contrasens cu regulile societale pe care le indică Biserica, atunci aceasta din urmă trebuie să-și facă auzit glasul, indiferent de consecințe, indiferent de criticile care i se pot aduce, pentru că o decizie politică care configurează ansamblul social în paralel cu ceea ce este etic, nu face decât să gangreneze din ce în ce mai mult coerența structurilor societății.

Imaginarul superficial

Instituția Bisericii constituie o problemă – în realitate – pentru toți cei care au, în principiu, o relație nulă cu Biserica. Cu cât ființa umană participă la simfonia cotidiană a Bisericii, cu atât mai mult îi înțelege funcționarea și o cuprinde ca un ansamblu profund și armonios. Participantul la viața activă a Bisericii vede, spre deosebire de cel care privește totul din afară, că oamenii nu sunt neglijați în suferință, că proverbiala ”rigiditate” este doar o imagine lipită în chip artificial pe chipul Bisericii, că fără să fi pus în evidență o politică socială, Biserica se implică de manieră naturală în viața personală a omului, a fiecăruia dintre cei care au nevoie de susținere. Credința fără suportul pe care-l oferă Biserica instituție, rămâne doar un vag concept. De ce? Pentru că înăuntrul Bisericii sfințenia este parametrul care constituie criteriul care o validează. Toți sfinții, știuți și neștiuți ai Bisericii, nu au devenit ființe excepționale în afara ei, ci înăuntrul ei. Pentru că au cunoscut-o dinăuntru, au reușit să aplice ceea ce ea învață de la începuturi: calea vieții prin sfințenie. Deci, cel care invocă o relație ”problematică” cu Biserica, dinspre imaginea pe care și-o face el, din exterior, despre ea, nu are, în realitate, nici o relație cu Biserica. Știe atât de mult despre ea, cât știe despre vecinul lângă care locuiește și căruia îi dă, întâmplător, când se întâlnesc pe stradă, ”Bună ziua”.

Biserica zid și comunitate

Lovirea Bisericii prin cuvinte este gestul josnic al celui incapabil de altceva decât de agresivitate. În principiu, agresivitatea este arma celui care nu are puterea de a construi prin cuvinte. Cel care o face nu realizează că Biserica există pentru că oamenii o vor și au nevoie imperioasă ca ea să existe. Pentru ei, ea reprezintă un spațiu de orientare absolut într-un mediu profan și alterat de atmosfera desacralizată a cotidianului social. Într-o epocă, nu demult revolută, toate posibilitățile oficiale erau reunite pentru ca Biserica să nu mai existe. În ciuda unui sistem pervers, dirijat și antrenat, Biserica a continuat să existe. Critica actuală, venită dinspre mulți cei care au o relație nulă cu Biserica, nu va înțeles acum, așa cum nu a înțeles-o nici pe vremea revolută, că Biserica are o configurație care nu dispare. Ea este ziduri, însă este și o forță tainică ce respiră în comunitatea celor care-o formează. Deci, Biserica există ca zid pentru că, în profunzimile ființei, ea este prezentă comunional în relația tuturor celor botezați în Hristos. Și, ca o confirmare naturală, dacă ea există în chip nevăzut în această uniune de forță interioară între cei botezați, ea se face vizibilă în exterior dinspre cei care-și manifestă convingerea trăirii acestui mister interior. În plus, ca o culme pe care criticii nu o bagă în seamă, cei care cred că această comunitate interioară reprezintă o uniune fără breșe, sunt convinși de un adevăr și mai mare : Hristos este Capul acestei comunități comunionale. Ori de câte ori expresia acestei comuniuni este evidentă într-o biserică zid, cei care au participat cu timp și fără timp la înălțarea ei știu interior că Nevăzutul Cap Hristos este prezent cu ei, în ei, clipă de clipă în pașii pe care-i fac în această lume a încercărilor. Pentru că ceea ce criticii nu știu, este faptul că acești membri fideli sunt convinși – din nou dinspre această convingere interioară – că Biserica trebuie să fie cernută pentru a-și afirma identitatea dincolo de lume. Fiecare Biserică zid este un punct de referință în această lume, o confirmare a unei identități dincolo de lume. În lumea ca materie, Biserica zid este confirmarea că lumea poate fi transfigurată. Nu ține de vocația Bisericii să fie în contract cu omul pentru că omul este relațional prin natura sa. Biserica este purtătoarea unui mesaj venit dinspre eternitatea lui Dumnezeu, motiv pentru care vocația ei este de a face vizibilă într-o lume materială lumea lui Dumnezeu. Oricine privește o biserică zid, va sfârși, în cele din urmă, să vadă dincolo de ziduri, o lume a transcendenței, a puterii lui Dumnezeu.

Biserica opusă neantului, acompaniator spre veșnicie

Biserica este reperul moral prin excelență, unicul, de altfel, într-o existență bulversată de instabilitate, de negare și, de ce să nu o spunem, de teroarea neantului. Într-un spațiu al unei materialități care se sufocă pe sine până la saturare, persoana își concentrează viața înăuntrul acestei materialități care o golește interior. Biserica, prin oferta ei de Absolut, este refugiul celui care a înțeles că această materialitate vidă, generând o insațiabilitate imposibil de saturat, este, în ultimă instanță, infinit insuficientă. Pentru această persoană care a intuit interior că nu există alternative la neantul materialității, prezența lui Dumnezeu este o realitate vie.

Calitatea ei de organism viu, adică de Realitate care mediază sacramental o Viață care este Dumnezeu însuși, nu poate fi cuprinsă de către cei care cer Bisericii o atitudine care nu corespunde vocației ei radicale și anume aceea de a se ocupa de supraviețuirea în veșnicie a sufletului uman. Prezența societală a Bisericii nu se poate face decât dinspre integralitatea ei spirituală. Or, nu poate decide cum trebuie să se manifeste această prezență cel care nu a înțeles că prezența ei este, înainte de toate, conștiință a bucuriei de a trăi comunional, adică de a înainta împreună pe Calea care duce la Viață. Orice act concret al Bisericii (social, caritativ, festiv, dialogal, relațional cu cel străin de fundamentele sale doctrinare, etc.) nu poate fi valorizat decât din această perspectivă. De aceea, Biserica cheamă orice conștiință să se trezească spre acest aspect. Fecunditatea acestei prezențe în viața lor este dependentă de această trezire de conștiință iar acesta este motivul pentru care Biserica nu are vocația de a se ocupa de psihologia oamenilor, ci de a le spune în chip radical că sunt muritori și că nu posedă criteriile corectei cunoașteri de sine. Și că vocația ei este de a-i acompania dinspre bucuria temporală și temporară a vieții, așa cum o cunoaștem cu resursele noastre raționale limitate, către Veșnicia la care fiecare individualitate născută este chemată. Punct. Întregul ei program social trebuie să gireze în jurul acestei unice și absolute perspective. Altfel, Biserica se va transforma într-un organism social care se adaugă organismelor societății tradiționale.

De același autor