Nectarie, Sfântul care descoperă cerul. Drumul spre ordinea interioarăNicușor Nacu 11.11.2016

În plin august torid, sfântul radia o răcoare mistică pe care o puteai simţi aproape trupeşte.

Pentru conștiința ortodoxă, Sfântul Nectarie a devenit deja un nume sinonim cu minunea. Despre el s-a vorbit și se vorbește constant, ca semn al prețuirii de care se bucură în spațiul creștinismului ortodox. Până într-acolo încât uzajul de a da mărturie despre minunile sale sau despre bucuriile resimțite de către cei care au avut privilegiul de  a-i fi în preajmă apare aproape mai important decât faptul de a vorbi despre viața sa!

De ce nu am voie să tac

Fiecare mărturie este, înainte de toate, generată de convingerea că Dumnezeu lucrează prin sfinții Săi, oameni care au răspuns total, prin faptă și cuvânt, chemării Sale. Însă, înainte ca mărturia să se manifeste prin vorbire directă ea este, mai întâi, expresia unei confirmări interioare a profunzimii acestei lucrări, generată de fidelitatea lor față chemarea în sine, care întemeiază o stare imposibil de definit prin cuvinte. Într-un fel, omul care trăiește această experiență a lucrării într-un sens pe care Dumnezeu i l-a confirmat mistic, simte că trebuie să vorbească și altora despre ea, chiar dacă nu știe, de fapt, cum s-o facă. De altfel, fără această indicibilă confirmare interioară a trăirii unui adânc tainic, omul nu ar fi capabil să spună decât banalități. Când, însă confirmarea se instituie temeinic în profunzimile noastre interioare, devenind atât de evidentă încât ființa întreagă își caută resurse pentru a se acomoda cu ea, omul “știe de ce!” nu mai are voie să tacă, chiar dacă nu știe ce trebuie să o spună pentru a fi convingător. Astfel, cel care înaintează spre Dumnezeu, făcându-și loc printre obstacolele sufletului și ale minții sale, create, de cele mai multe ori, chiar de el însuși, trăiește din plin confirmarea că drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu – realizabilă, mai întâi, înăuntrul inimii sale – se face, în afara efortului de ordin personal, și printr-o sporită atenție la lucrarea sfinților Săi.

Am avut privilegiul de a face drumul spre locul unde odihnește rugător Sfântul Nectarie, bucurându-mă, aidoma altor semeni, de apropierea lui, de prieteneasca lui prezență, aproape simțindu-i fizic puterea mijlocitoare către Hristos a cererilor noastre atât de omenești. Și am sentimentul că tocmai această aplecare constantă spre suferințele omenității noastre, ni-l descoperă sub fațeta care-l caracterizează, cea de mijlocitor taumaturg. Realizarea acestui gen de drum – drumul pelerinului – face parte, și ea, din multitudinea de chemări pe care Domnul ni le adresează constant pentru a împlini ordinea interioară, această ordine cerută de El și înăuntrul căreia El ne așteaptă pe fiecare în parte, printr-o raportare personală la sensurile pe care le-am instaurat în noi înșine. Am simțit, la capătul drumului meu de pelerin, ajuns în preajma sfântului, atât Prezența iubirii lui Dumnezeu și cât și certitudinea că drumul pe care sfântul l-a parcurs, construit din alegerea sa voluntară de a fi de partea lui Hristos, poate fi urmat de către cei care-i ajung în preajmă cu dorința de a se îndrepta interior. Pentru că o întâlnire cu Sfântul Nectarie nu te mai poate lăsa să privești ca un spectator drumul pe care el l-a parcurs. Sensurile acestui drum nu au cum să nu modifice în tine asperități care te țin prizonier obișnuințelor. Chiar obișnuința de a-i cere să fim ascultați nu mai poate fi disociată, prividu-i drumul vieții, de obligația noastră de a deschide ochii la toate sensurile spirituale pe care experiența lui ni le revelează de manieră deplină.

Eghina, lumea prezenței lui Dumnezeu

Aceasta nu înseamnă că iubirea activă a lui Dumnezeu nu poate fi simțită ca prezentă oriunde în lume, ci că sfântul, încă din timpul vieții sale, va fi intrat, treptat, prin eforturi, doar de Dumnezeu știute, în ordinea care L-a făcut pe Domnul păcii să-i sălășluiască în suflet și trup și, de aici, să ne trimită nouă, cei care venim spre darul mijlocirii sale taumaturgice, încă insensibili la această Prezență, certitudinea prezenței Acestei iubiri. Într-un fel, sfântul este paradigma acestei stări iar în apropierea lui starea se instalează în sufletul celui se apropie de el. Am simțit acolo, în biserica lui din Eghina, că Sfântul nu ni se face cunoscut doar prin serii de minuni, fiecare în parte de o importanță capitală pentru cei care le-au fost martori sau care au beneficiat în chip personal, ci prin puterea cu care face vizibilă Prezența lui Dumnezeu prin chiar prezența lui. El mijlocește vindecarea iar în prezența lui cel care o cere simte confirmarea interioară a lucrării Prezenței. Am avut certitudinea că revelarea Acestei Prezențe este minunea constantă pe care o face Sfântul Nectarie față de orice om care vine în Eghina pentru a participa și înțelege personal modul în care Dumnezeu a activat demnitatea sfințeniei printre oamenii care au răspuns radical chemării Lui. Ceva absolut tainic, o adâncime spirituală pe care noi nu o putem nici numi și nici înțelege – pentru că nu aparține lumii simțuale în care ne mișcăm – ceva aidoma unei stări care vine doar dinspre ordinea interioară în Hristos, la care sfântul ajunsese încă din timpul vieții sale, se revarsă, prin harul Duhului Sfânt, în juru-i. Iar această revărsare vie și mistică o simte orice pelerin care ajunge în preajma lui. Nu este vorba aici despre un sentiment difuz de religiozitate emoțională, ci despre o stare efectiv fizică. Cel care o trăiește, o simte ca pe o putere concretă, care nu vine dinspre o emoționalitate greu de stăpânit, ci dinspre o certitudine dăruită minții înseși de această prezență care uimește și convinge fără argumente.

Plecarea la Domnul a Sfântului Nectarie va fi transfigurat total locul în care a trăit, dinspre trupul său care a primit darul nestricăciunii, într-o revelație a Vieții, o bucurie care se transmite mângâietor oricărei ființe care vine pentru a petrece, lângă el, în rugăciune o parte din timpul său. Însă, această rămânere mistică în spațiul limitat al istoriei, va fi fost condiționată de primirea transfiguratoare a Harului în timpul unei vieți alertă duhovnicește și plină de încercări. Vitregiilor vieții, Sfântul le-a răspuns printr-o dăruire care schimba orice umbră într-un spațiu de lumină, orice prilejuia manifestări potrivnice vieții în exemple vindecătoare și revelatoare a bucuriei că viața ne-a fost dăruită pentru a înainta spre Dumnezeu. În plină căldură de august torid, cum numai la Eghina am putut simți, în jurul sfântului radia o prospețime spirituală, o răcoare mistică pe care o puteai simți aproape trupește, o adiere de Viață care transfigura totul în jur. Suflete venite de pretutindeni pentru a aduce, fiecare cu sine, legături de neputințe, de bucurii, de, uneori, prea omenești rugăciuni și gânduri, plecau purtând cu ele o altă lume, despre care nu știuseră încă nimic înainte de a ajunge în preajma sfântului. Este vorba despre lumea prezenței lui Dumnezeu de care aminteam, despre Această Prezență imaterială pe care sfântul o face tangibilă. Aceste suflete vor fi învățat aproape spontan că nu Sfântul este autorul minunilor, ci că Dumnezeu răspunde iubitor rugăciunilor celui care, din timpul zbuciumatei sale vieți, a acceptat să facă, fără să dea o clipă înapoi, drumul spre ordinea care l-a legat pe vecie de iubirea lui Hristos. Această ordine se instaurează și devine fertilă în întregul ființei celui care înaintează spre Dumnezeu, dându-I voii Acestuia întâietate în structurile ei cele mai intime.

Întâlnire cu Viața însăși

Stând în preajma locului în care odihnește activ și rugător Sfântul Nectarie, am priceput, lăsându-mi mintea să lucreze potrivit voii lui Dumnezeu, de ce faptul de a medita cu atenție la lucrarea sfântului coincide cu primirea Domnului în inima mea. Dinspre consemnările tuturor celor care au beneficiat de puterea rugăciunii lui către Dumnezeu, chiar prezența lui imaterială sau a trupului său împărțit în bisericile ortodoxiei creștine este o mărturie a Prezenței lui Dumnezeu în viața lui. Și în Eghina și în toate aceste locuri, moaștele sale purtătoare de Har sunt semne ale faptului că sfințenia este o realitate concretă, pentru că nu vine dinspre noi, ci dinspre prezența efectivă a Harului. Puterea lui de a iubi, de a se dărui, de a stărui în efort, de a ierta răul făcut și suferi până la capăt nedreptatea, de a lucra cu timp și fără timp numai în folosul celorlalți, acestea și multe altele se regăsesc în ființa excepțională care a fost, ca om, Sfântul Nectarie. De aceea și Dumnezeu, așa cum o face cu toți oamenii care au păstrat vii criteriile evanghelice încă din viața lor biologică, i-a dăruit darul sfințeniei. Aceasta însemnând că, acolo undeva, la frontiera nevăzută dintre sufletul și trupul lui, care l-a păstrat continuu pe Dumnezeu încă din timpul vieții sale omenești, Dumnezeu a continuat să rămână prin Harul său. Iar Dumnezeu rămâne în trup pentru că prin intermediul acestui trup au loc toate manifestările concrete ale unei vieți. Și atunci, după moarte, trupul sfântului devine o prezență activă a Harului lui Dumnezeu, această energie divină necreată care izvorăște din ființa divină și pe care o poartă în lume Duhul Sfânt. Este suficient ca o ființă umană să voiască să-l primească de-a lungul vieții sale pentru ca El să rămână și să o transfigureze. Ființa întreagă a Sfântului Nectarie a fost atinsă pentru veșnicie de această energie divină care este Harul lui Dumnezeu. De aceea, și puterea Sfântului de a face minuni nu ține, mai întâi, de el însuși, ci de vrednicia pe care a primit-o de la Dumnezeu pentru că a înaintat conștient, împotriva valului lumii, pe Calea care i-a ordonat interioritatea potrivit chemării lui Dumnezeu.
Oricine vine la întâlnirea temporală și spațială cu sfântul care L-a primit pe Hristos în limitele vieții lui pământești, pentru a se deschide Vieții care nu moare, vine acum și aici la întâlnirea cu Viața Însăși, cu Cel care anunța tuturor celor atenți la îndemnurile Lui că cine primește pe unul din trimișii Săi, îl primește pe El (Mt. 10 : 40). În acest sens, cine vine să cinstească viața și lucrarea sfântului, îl cinstește pe Dumnezeu, Cel pe care sfântul, prin viața sa meticulos și iubitor ordonată în Hristos, L-a făcut și-l face continuu prezent celor Care-L caută. Lângă Sfântul Nectarie am simțit prezentă frumusețea sub toate chipurile, pricepând, din nou, ca în vremea copilăriei mele, cu mintea aproape golită de gânduri, cum este posibil ca o ființă care îndeplinește cu bucurie poruncile să devină pentru eternitate prietenul lui Hristos (In. 15:14) și casnic al lui Dumnezeu (Ef. 2:19).

Starea de bucurie spirituală resimțită de pelerinul care ajunge la Eghina, în preajma sfântului, sau dialoghează de departe cu el, prin rugăciune – pentru că el își manifestă oriunde prezența, continuându-și de dincolo disponibilitatea pe care a arătat-o celorlalți în timpul vieții – nu poate veni decât dinspre o persoană care-și va fi câștigat deja din timpul vieții calitatea de „prieten” al lui Hristos. Acest prieten, chiar trecând dincolo de pragul acestei vieți, „stând în fața tronului lui Dumnezeu” (după cum citim în Acatistul care-i este dedicat) nu prididește să mijlocească pentru semenii săi.

Cf. sursă lejer modicată de autor : © Copyright Conștiința

De același autor