“Modelul meu este Liviu Ciulei”Florina Steliana Vasilescu 22.11.2016
-din seria convorbirilor cu Domnul Lucian Sabados, fostul Director al Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti-
Florina Vasilescu: 19 ani de manageriat înseamnă o confirmare. Care este secretul echilibrului păstrat între latura artistică şi cea administrativă? Cum aţi reuşit să le împletiţi atât de rodnic şi armonios, în condiţiile în care artisticul presupune visare iar administrativul pragmatism?
Dl. Lucian Sabados: Cred că mă definesc cei doi poli, ei par antitetici dar numai conceptual pot fi astfel. În cazul meu au creat un balans foarte interesant al personalităţii mele. E adevărat, trebuie să ştiţi că eu, ca artist, vin dinspre teoretician: am terminat ca şef promoţie critică de teatru, după aceea am făcut regia, cursuri postuniversitare. Deci această fundamentare teoretică mi-a dat totdeauna un reazem teoretic solid, a adăugat o putere de autoanaliză şi, în general, o cenzură interioară importantă, plus o articulare puţin mai clară a lucrurilor pe care încerc să le fac; la această dominantă teoretică a personalităţii mele s-a adăugat obârşia prin bunica mea din partea tatălui, care era nemţoaică din Augsburg, dar şi o educaţie puternică, serioasă şi profundă pe care am primit-o din partea tatălui – un inginer de excepţie, dar şi un mare iubitor de cultură – şi a mamei – cunoscută profesoară de canto şi de pian – Viorica Sabados. Cei doi poli ai educaţiei mele: tata inginer şi mama artistă au fost exact ceea ce îi trebuia copilului, adolescentului, tânărului pentru a se forma.
Pentru mine sunt elemente de complementaritate: latura managerială m-a ajutat să privesc mai riguros ceea ce fac din punct de vedere creativ; m-a ajutat mult în ce priveşte rigoarea, analiza şi studiul de piaţă, m-a ajutat să gândesc mai clar şi mai implicat fenomenul complex care e regia de teatru. Pentru că regia de teatru incumbă multe calităţi: în primul rând o cultură foarte vastă; trebuie să ştii foarte bine nu numai teatru, ci şi muzică, dans, arte plastice, elemente de arhitectură care compun scenografia, dar şi o cunoaştere tehnică a lucrurilor. Există un limbaj de specialitate în scenă, trebuie să ştii exact ce să ceri colegului scenograf sau celor de la lumini. Apare această dominantă, o formaţie puţin enciclopedică a regizorului de teatru care se respectă. Modelul meu este Liviu Ciulei, care venea dinspre arhitectură. Aşa că nu mi-a fost greu; pe linia obârşiei cred, din zona germanică a bunicii mele, lucrurile pe care încerc eu să le fac sunt foarte coerente. Sunt o fire din cale afară de punctuală şi din cauza asta sufăr foarte tare pentru că trăiesc printer minunaţii mei colegi care au numeroase calităţi, afară de punctualitate.
Spectacolele mele vor rămâne, sigur, dar vor rămâne şi câteva elemente esenţiale: sunt săli de spectacole pe care eu le-am construit din mintea mea, cu relaţiile mele şi în anumite conjuncture pe care am ştiut să le speculez. Faptul că sunt ploieştean mi-a sporit întotdeauna credibilitatea faţă de toţi şefii pe care i-am avut până acum. Ca să fiu foarte sincer cu dvs., dacă nu aş fi alternat în managementul meu momentele de creaţie, evident că n-aş fi ajuns la 19 ani de manageriat. Ai nevoie de această supapă prin care să-ţi manifeşti prezenţa şi pe acest palier, care e de 10 ori mai important: palierul artistic.
Florina Vasilescu: Ce probleme concrete există în activitatea teatrului, acum după ce aţi reuşit să treceţi cu bine peste cea a supravieţuirii lui?
Dl. Lucian Sabados: Rămâne în continuare un moment destul de delicat, nu i-aş spune criză, pentru că diminuarea salariilor noastre cu 20% este serioasă. Cu toate acestea nu a fost tulburat foarte tare proiectul repertorial. E adevărat că am renunţat la 2 premiere, dar nu la cele mai importante, care ne menţin în prim planul atenţiei lumii culturale din România şi din afara ei. O problemă cu care mă confrunt în ultima perioadă e poziţia mea sufletească, sentimentală şi morală faţă de colegii mei cărora, nu din vina mea, ci din vina guvernanţilor, li s-au diminuat foarte tare salariile. Ei nu s-au schimbat faţă de mine, înţeleg perfect că sunt o rotiţă în mecanism şi că nu eu am decis. Eu însumi sunt total nemulţumit când mă uit în fluturaşul meu de salariu, astfel că îi înţeleg foarte bine pe colegii mei. Ei sunt a doua mea familie, stau mai mult aici decât acasă şi nu există sâmbătă şi duminică. Sunt şi pasionat de ceea ce fac, fiindcă altfel la întrebarea dvs. “Cum aţi rezistat 19 ani?” aş fi putut să vă răspund prin faptul că dacă nu îmi crează viaţa şi destinul provocări, mi le creez singur. În ziua în care voi veni resemnat, fără motivaţie la servici, în momentul acela voi lua hotărârea să renunţ. Dar nu mi s-a întâmplat; au fost dimineţi în care am venit supărat, dar nu dezabuzat, nu lipsit de motivaţie.
Deocamdată nu lipsesc provocările – din păcate unele foarte grave - cum a fost şi încercarea cu însăşi existenţa teatrului. Am o poziţie delicată, relativ fragilă faţă de colegii mei, din cauza salariilor diminuate, mă simt inconfortabil faţă de ei. Ca director înţeleg să conduc cu mintea dar şi cu sufletul. Directorul de teatru nu este unul de fabrică, eu lucrez cu nişte caractere cu totul speciale. O a treia problemă care derivă din a doua e faptul că având salariile atât de atenuate înţeleg că au şi ei nevoie de nişte bani în plus. 70% din actorii mei de la “dramă” sunt bucureşteni şi actori de prima mărime, şi atunci sunt nevoit să înţeleg situaţia unor perioade mai lungi de filmare – chiar mă mândresc că am cel puţin 5-6 actori care sunt tot timpul chemaţi la filmări. Înainte se pune teatrul şi e normal să fie aşa, pentru că de aici câştigă o pâine – aia neagră care este, dar mai nou trebuie să-i înţeleg şi pe ei. Şi atunci se produce un şah destul de complicat în care îngăduinţa nu trebuie să compromită o singură secundă planul principal al teatrului. E puţin mai delicată această perioadă, dar sper să ne ajute guvernanţii să ne întoarcem nu la salariile avute, dar măcar la unele decente, ca eu să nu mai fiu atât de expus din punct de vedere moral faţă de colegii mei.
(Articol din numărul 63-noiembrie 2010)