Eminescu şi OrtodoxiaPr. Bogdan-Costin Georgescu 06.08.2016
Scurtă viziune asupra religiosului din proza şi poezia lui Eminescu
Eminescu a fost prezent în viaţa Bisericii răsăritene, dar nu a fost ceea ce astăzi numim creştin practicant.
În primul rând proza lui Eminescu este aceea din care se degajă principalele orientări religioase ale scriitorului, şi abia după aceea poezia. În ciuda celor tentaţi să creadă în acel mit al Ortodoxiei lui Eminescu, deşi Eminescu nu se depărtează flagrant de credinţa creştină răsăriteană, manifestă o viziune cosmică asupra religiosului, nu una strict confesională, ca în operele, pe care probabil le va fi citit, ale Sfântului Ioan Damaschinul.
Nostalgia originilor
Este absolut neîndoielnic faptul că Eminescu a fost prezent în viaţa Bisericii răsăritene, dar nu ca uncreştin practicant, un enoriaş comun al unei parohii uitate în timp şi spaţiu, ci un filosof cu preocupări metafizice. Eminescu a dat comportamentului său religios o aură de mister îmbinat cu tentaţie mistică, uneori generată de frustrările sociale sau strict personale, dar religiosul eminescian este universal, cosmic, sincretic. Eminescu îşi construieşte expresia religioasă mai degrabă în sensul lui Lactanţiu, în înţelesul unei eterne nostalgii a originilor[1].
Poeticul eminescian fiind deosebit de vast cuprinde foarte multe teme religioase, atât de multe că este foarte greu să clasificăm orientările într-un chip anume, nici măcar împărţirea cronologică nefiind funcţională, anumite teme revenind periodic în universul poetic eminescian. Dar dacă ar fi să identificăm o structură a religiosului eminescian aceasta ar fi cu siguranţă construită pe aceste paliere:
Sincretism şi demonism
- În poezie se regăsesc monada leibniziană ca proiecţie a Unului absolut[2], dar şi o soteriologie pre-creştină[3] (Rugăciunea unui dac). Luceafărul, cu Hyperion, este plin de demonism, de teme decupate din cadrul iudaismului târziu, al misticii merquabah, dar şi din filosofia germană. S-au făcut speculaţii şi apropieri curajoase între demiurgismul Luceafărului şi Iisus Hristos, legătura sugerată fiind totalmente falsă şi lipsită de substanţă, când mai degrabă se poate asemăna demonismul rece hiperionic cu satanismul cultural reprezentat simbolic şi în alchimia magică de Venus, de luceafărul de dimineaţă, simbolul neatingerii, al neîmplinirii idealului omului de geniu, al ratării dorinţei, al imposibilităţii contopirii elementelor din registrul teluric (copila pierdută în registrul oniric) cu cele din registrul uranic (Hyperion, stăpân al cosmosului rece, depărtat, incompatibil cu ludicul, dornic de trecere în teluric, dar oprit de Demiurg)… Tot în poezie se regăsesc o multitudine de teme şi motive religioase din alte orizonturi: (Odin şi poetul, Luceafărul, Scrisoarea I[4] etc.)
Ortodox şi nu prea
- În proză, demonismul şi oniricul sunt prezente în Cezara[5], metempsihoza în Povestea regelui Tlà (Avatarii faraonului Tlà). Oniricul este prezent în religios, dar nu sub forma algoritmului cunoaşterii revelate, ci sub forma unei false cunoaşteri, a unei alunecări pe lângă realitate, un oniric ca punte către meta-realitate, către realitatea metafizică, dar agresiv impregnat de imaginaţie. Fără mistagog[6] oniricul nu are nici un sens. Visul de dragul visului este numai apanajul creaţiei literare, al iluziei talentate, şi iată de ce Eminescu realizează capodopere precum Sărmanul Dionis, Cezara, Povestea regelui Tlà… Însă tot prin vis se poate manifestarevelaţia!… Şi atunci cum ştim care este visul generator de viziuni eventual literaturizante şi cel care este o formă de comunicare plină de mesaje simbolice?!… În literatură acest lucru devine neimportant tocmai pentru că şi textele pur religioase, textele menite a fi folosite doar în cult[7], au natura lor de construcţie literară, ele pot fi analizate şi de criticii literari, nu numai folosite de sacerdoţi şi mistagogi… Aici intervine problema separării „mesianismului” cultural eminescian de natura pur religioasă a comunicării mistice cu divinul; Eminescu, provenit (foarte puţin probabil) din aria fecundă a poporului ales, după cum i-ar specula unii critici originile, manevrează cu genialitate simbolurile pentru a ne face să credem că este creştin şi perfect devotat Bisericii răsăritene[8], când în realitate el este un… geniu universalist!… Departe de a fi o critică, această constatare este o apreciere a geniului eminescian, o apreciere evident subiectivă, dar care nu vizează nici o aluzie rasială.
Căutările febrile
- Eminescu, fiind universalist, este şi sincretic!… Atât în poetică, dar şi în proză ideile religioase eminesciene sunt inspirate din mai multe religii. S-a spus în repetate rânduri că Eminescu ar fi fost, de fapt, un ateu[9]. Eminescu nu este ateu; numai un om superficial poate identifica în poezia (mai degrabă, dar nici acolo!) sau proza eminesciană ateism. Eminescu este anticlericalist (ca în Preot şi filozof) sau revoltat (ca în Împărat şi proletar), dar nu este ateu… Într-un dialog mai vechi cu Răzvan Codrescu publicat pe site-ul revistei Lumea Credinţei (19 ianuarie 2015)[10] Cristian Curte face o analiză pertinentă, demontând „ateismul” eminescian; practic dialogul pleacă de la o comparaţie între două poeme eminesciene reprezentative, Eu nu cred nici în Iehova şi poemul de o frumuseţe deosebită Rugăciune, dedicat Maicii Domnului. Oricine citeşte cu atenţie aceste două poeme poate observa lesne că Eminescu nu devine contradictoriu, nu manifestă convingeri diferite în cele două creaţii. Este vorba de acele momente, despre care aminteam mai sus, când optează fie pentru o religiozitate universală, cosmică, fie se simte atras de orizontul spiritual al Bisericii Răsăritene[11]. În Eu nu cred nici în Iehova [1876] se poate specula, pe de-o parte, o eventuală „dezicere” de iudaism, ceea ce, cum arătam mai sus, ar presupune resimţirea unei vechi poveri privind apartenenţa poetului la etnia evreiască, pe linia tatălui, dar o asemenea interpretare este absolut reducţionistă şi subtil rasistă. Pe de altă parte alţi critici „fundamentalişti” pot vedea în Rugăciune recunoaşterea credinţei pravoslavnice a poetului. În realitate în Eu nu cred nici în Iehova singurele indicii religioase sunt menţionarea numelui dat de evrei lui Dumnezeu (Iehova) şi a numelui lui Buddha, cât şi aluzia la extincţia lui Atman în Brahman prin Nirvana (numită în hinduism stingere), dar poetul nu intenţionează să abordeze o poziţionare religioasă a sa, ci intenţionează, mult mai pragmatic, să reitereze prin structura poemului apartenenţa sa la romantismul literar.
Mai degrabă metafizic decât mistic
În opinia noastră acestea sunt cele trei registre majore în care trebuie înţeleasă viziunea religioasă a lui Mihai Eminescu, o viziune cosmică, a unui creştinism universal, sincretic, a unei metafizici izvorâte din registrul nocturn al romantismului târziu, mai degrabă decât din asumarea şi practicarea teologiei răsăritene. Cu siguranţă despre Eminescu se poate spune că este mai degrabă metafizic decât mistic, în ciuda aşezării lirice minunate pe care o practică în Rugăciune. Orice exagerare, indiferent din care parte ar veni, este absolut neproductivă în abordarea gândirii religioase eminesciene.
Deşi apropiat de Biserica Răsăriteană, poetul nu a fost neapărat un ortodox „pur sânge”, fiind mai degrabă universalist.
BIBLIOGRAFIE:
Eminescu, Mihai. 2009. Proză, vol. I., col. „Cartea de acasă”. Bucureşti: Erc Press
Eminescu, Mihai. 2014. Poezii (ed. îngrijită de Cătălin Cioabă). Bucureşti: Humanitas
[1] Conceptul de nostalgie a originilor a fost, desigur, cel mai bine valorificat de Mircea Eliade, în spaţiul culturii răsăritene. Mircea Eliade, ca unul dintre scriitorii români cei mai pasionaţi de eminescianism, a identificat la marele poet teme majore legate de religios, printre care şi acest concept bine construit şi exprimat personal de marele istoric şi filosof al religiilor, dar generat de influenţa pe care opera lui Eminescu a manifestat-o asupra tânărului adolescent miop.
[2] „(…) Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul (subl.n.) erau toate şi totul era una (subl.n.); (…)” (Rugăciunea unui dac, v. 4, cf. Eminescu 2014:275). Dar temadica monadei metafizice se regăseşte şi în Scrisoarea I: „(…) Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate (…)” (Scrisoarea I, v. 91, 92, cf. Eminescu 2014:354).
[3] „(…) El este-al omenimei izvor de mântuire: / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii” (Rugăciunea unui dac, v. 12 – 14, cf. Eminescu 2014:275).
[4] Elenism şi alchimie babiloniană, cosmogonie.
[5] „(…) Şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mână cel mai frumos model de pictură… un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu… ceilalţi care au rămas în cer sunt cam prostuţi (…)” (Cezara, cf. Eminescu 2009:20).
[6] Ca Daniel în dezlegarea visului lui Nebucadneţar!…
[7] Biblia, Coranul, Cartea Morţilor, Upanişadele etc.
[8] În filosofia vremii era tipică această abordare religios-rasială şi lupta pentru asumarea identităţii a dus, paradoxal, la situaţii în care cei de alte etnii să devină mult mai fideli culturii române decât românii neaoşi. Este şi cazul lui Eminescu. Chiar dacă ar avea origini evreieşti îndepărtate, după cum susţin unii detractori, familia Eminovici se va fi naturalizat de multă vreme în Bucovina până la naşterea lui Mihai (Eminovici) Eminescu.
[9] Un ultim geniu de presă ieftină din Neo-Sărindar (Adevărul), care susţine teza aceasta, apare pe la diverse canale de teviziune elucubrând graţios pe teme variate. Nu e nici o ruşine să menţionăm că este vorba de geniul pustiu al „tenisului SF”, C. T. Popescu. Respectivul „analist” poate crede ce vrea şi poate vrea ce crede, dar nu poate egala genialitatea eminesciană.
[10] „În ce a crezut Eminescu?”, valabil la http://www.lumeacredintei.com/editoriale/in-ce-a-crezut-eminescu/…(accesat în 14.06.2016).
[11] Reiterând faptul că, totuşi, Eminescu nu a fost un creştin practicant în sensul apartenenţei la o enorie anume.