Cât de mult îi datorăm unui câinePr. dr. Claudiu Băzăvan 04.03.2019

„Chupette nu este singurul caz bizar din categoria animalelor de companie.”

O pisică birmaneză a intrat recent în to­pul milionarilor cu o sumă frumușică de vreo 250 de milioane de euro, lăsa­tă moștenire de stăpânul ei, excentricul crea­tor de modă Karl Lagerfeld. Chupette nu este singurul caz bizar din categoria animalelor de companie. Chiar și în mediul ortodox, recu­noscut pentru restricțiile severe cu privire la pomenirea animalelor și la accesul acestora în lăcașul de cult, un câine s-a furișat hoțește în calendarul bisericesc, a rămas cuibărit acolo vreme de peste un mileniu și jumătate și nu dă semne că ar vrea să iasă.

Se numește Arțivurion. Nu i se cunoaște pedigriul, dar se spune despre el că a aparținut unui episcop armean din secolul al VI-lea, Ser­ghie, care a fost atât de distrus de pierderea ani­malului favorit încât i-a obligat pe credincioși să țină post aspru vreme de o săptămână. În semn de protest față de un asemenea sacrile­giu, Biserica creștină din acea vreme a decla­rat pentru aceeași perioadă a anului bisericesc dezlegare la toate alimentele, inclusiv miercuri și vineri, perioadă numită în popor „harți” sau „arți” în limba veche, o abreviere (care sună a alint) de la numele Arțivurion. Iată ce preci­zează Tipicul Sfântului Sava, lucrare normativă pentru regulile de cult în Biserica Ortodoxă: „Să se știe: în săptămâna care urmează (săptă­mână care debutează cu Duminica Vameșului și a Fariseului și care marchează începutul pe­rioadei Triodului –n.m, C.B.), Biserica dă dezle­gare la bucatele de dulce în zilele de miercuri și vineri pentru a stârpi nebunescul obicei al armenilor care postesc aspru în această săp­tămână în cinstea lui Arțivurie, numind însuși postul Arțivurion” (Tipicul Sfântului Sava, edi­tura „Credința noastră”, p. 95). În Dicționarul limbii românești (Iași, 1939), Augustin Scriban oferă următoarea explicație: „arț și harț n., pl. uri, și (mai vechi) arți și harți m. pl., prescur­tat din Arțivur și -urț, numele câinelui căruia, după credința poporului, se închină armenii și poreclă dată armenilor (artzivurtzi, adică ado­ratorii câinelui).”

Originea săptămânii de harți de la înce­putul Triodului (termen care desemnează car­tea de cult care cuprinde slujbele cuprinse în cele 10 săptămâni premergătoare Paștilor) stă, așadar, în rațiunea apologetică de circumstanță a Bisericii creștine care s-a poziționat ferm îm­potriva unui presupus sacrilegiu comis de că­tre o comunitatea armenilor. Un fapt surprin­zător, numai românii au păstrat în calendar termenul de „harți”, în vreme ce grecii și rușii au păstrat numai practica dezlegării la bucate în intervalul amintit.

Amintesc că armenii, încreștinați în secolul al IV-lea de Grigorie Luminătorul (+332), s-au despărțit de Biserica Ortodoxă la sfârșitul secolului al VI-lea (sinodul din Tvin, 596), declarându-se formal monofiziți. Pe înțelesul tuturor, au pretins în mod eronat că Iisus Hristos a avut numai o fire, cea dumne­zeiască, în opoziție cu ortodocșii care mărtu­risesc că în Hristos coexistă două firi distinc­te, cea dumnezeiască și cea omenească, unite într-un singur Ipostas divino-uman. Unii isto­rici cred că armenii, cel puțin în acea perioadă, erau mai puțin preocupați de teologie cât de dorința de independență față de Biserica Im­periului Bizantin. (Ioan N. Floca, Canoanele Bi­sericii Ortodoxe, Sibiu, 1193, p. 124). Din acel moment s-au expus unor critici aspre din par­tea unor Părinți ai Bisericii precum Ioan Posti­torul, Teodor Studitul sau Anastasie al Cezareei și au fost condamnați oficial ca eretici la Sino­dul V-VI ecumenic de la Constantinopol din 691-692 (cei interesați pot revedea canoanele 32, 33, 56, 81, 99 ale Sinodului Trulan).

Într-adevăr, după calendarul actual al Bisericii Armene perioada Triodului începe cu cinci zile de post. (cf. www.bayazet.ru). De reținut că în acest răstimp nu doar armenii, ci și creștinii copți și sirieni practică un post de trei până la șapte zile în amintirea pocăinței ninivitenilor (episod consemnat în capitolul 3 al cărții lui Iona). În Biserica armeană pos­tul durează cinci zile și nu este consacrat nici­decum patrupedului buclucaș, ci se numește „postul catehumenilor” (adică al candidaților la Botez).

Nu sunt greu de remarcat cores-pondențe între spiritualitatea ortodoxă și tradiția armenilor. În Biserica răsăriteană perioada de pocăință, sugerată de exemplul vameșului smerit și de contraexemplul farise­ului trufaș, debutează cu prima zi a Triodului. Astfel că un post de câteva zile în această etapă de parcurs a drumului către Înviere nu poate fi socotit cel mai înfricoșător sacrilegiu. În al doilea rând întreaga perioadă a Postului Mare și săptămânilor care îl premerg are la origine instituția catehumenilor (îmi face plăcere să amintesc excelenta demonstrație a părintelui Alexander Schmemann în volumul Postul Mare –călătoria spre Paști). Rugăciunile, lecturile bi­blice, practica postului și ambianța specifică acestui răstimp au fost gândite și dezvoltate ca formând ultima și cea mai intensă perioadă de pregătire a celor care urmau să primească Bo­tezul în noaptea Învierii (a se vedea „Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul” în care se vorbește despre „cei chemați la sfânta luminare”). Se pot observa indiciile unei spiritualități comune, anterioară regretabilelor dispute care au sepa­rat cele două Biserici.

Ne putem întreba dacă atitudinea ostilă față de presupusa suferință a unui proprietar de câine din secolul VI justifică săptămâna de harți. Argumentele de ordin apologetic, plauzi­bile poate la acea epocă, nu mai pot fi susținute astăzi nici logic, nici teologic. Explicația încer­cată de unii predicatori cum că Biserica sus­pendă postul în această săptămână urmând modelul de smerenie al vameșului în antiteză cu felul mândru de a posti al fariseului, poate cel mult să emoționeze, nicidecum să convingă. Mai logic ar fi ca dezlegarea să fie acordată în săptămâna de dinaintea lăsatului sec de carne, ca o încurajare pentru acei temerari care își vor schimba meniul și modul de viață pe parcursul următoarelor opt săptămâni.

Dincolo de drama personală a acelui proprietar de câine dintr-o epocă atât de în­depărtată, dincolo de controversele istorice și liturgice, românii ortodocși îi datorează lui Arțivurion denumirea zilelor cu dezlegare și ocazia rară de a mânca o friptură binecuvânta­tă într-o zi de miercuri sau de vineri.

 

De același autor