MARE ŢI-E GRĂDINA, DOAMNE!Pr. dr. Claudiu Băzăvan 20.10.2017
Îi datorăm lui Vigen Guroian şi nu mai puţin editorului şi traducătorului Ioan I. Ică jr. volumul „Grădina ca parabolă teologică, meditaţii despre grădinărit” (Deisis, Sibiu, 2011), o încântătoare declaraţie de dragoste faţă de natură. Născut la New York într-o familie de imigranţi armeni, preotul, profesor şi… grădinarul Vigen Guroian reproduce o povestire a conaţionalului său Teotig (1823-1928) din timpul genocidului la care au fost supuşi armenii în anii Primului Război Mondial. Părintele Ashod Avedian slujea într-un sat din estul Turciei. În timpul deportărilor, nu mai puţin de 4000 de bărbaţi armeni din acel sat au fost separaţi de familiile lor şi împinşi în marş forţat în pustietate. În cursa lor spre moarte, când epuizaseră proviziile de hrană, părintele i-a îndemnat pe oameni să se roage la unison: „Doamne, miluieşte!”. Apoi i-a determinat, începând cu sine, să ia pământ în palmă şi să-l înghită ca pe împărtăşanie. Din relatare nu reiese clar dacă, procedând astfel, preotul şi păstoriţii săi au supravieţuit. Un detaliu mai puţin important decât gestul euharistic al condamnaţilor.
Revenind pe meleagurile noastre, ne aflăm la puţină vreme după campania de însămânţare a grâului. În momentul în care parcurgeţi aceste rânduri, seminţele au fost deja primite în pântecele pământului unde vreme de nouă luni se vor preface în spice roditoare. Nici că se putea perioadă mai nimerită pentru a ni se aminti păţania semănătorului din Evanghelie. Şi acela şi-a dat toată silinţa, a semănat la momentul potrivit sămânţă de cea mai bună calitate, folosindu-se de toată priceperea sa. Îşi pusese toată nădejdea în cunoştinţele sale agricole şi în ogorul său. Nu şi-ar fi permis vreo neglijenţă, în joc era hrana lui şi a familiei sale. Dar rezultatul a fost mult sub aşteptări. Abia a patra parte a seminţelor sale a dat rod (Luca 8, 5-15).
Plecând de la grădina semănătorului nostru, care de pe urma recoltei nici nu s-a prăpădit, dar nici nu s-a procopsit, îngăduiţi-mi să evoc câteva grădini pomenite în Scriptură. Chiar de la primele pagini ale cărţii sfinte ni se vorbeşte despre cea mai frumoasă grădină din câte au existat vreodată, în care omul a fost aşezat de Creatorul Său: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Facere 2, 8). Dar omul nu a preţuit darul Creatorului Său, nu a ştiut să se bucure de statutul său privilegiat şi s-a autoexilat din locul fericirii. De atunci toţi purtăm nostalgia paradisului, ca o rană purulentă care refuză să se închidă. În grădina Ghetsminani, Iisus zăbovea adesea sub coroanele bogate ale măslinilor, tot aici, abandonat de ucenici, S-a rugat Tatălui atât de stăruitor încât sudoarea Lui S-a prefăcut în sânge (Luca 22, 44). Ca să-Şi simtă mai aproape Fiul înălţat la cer, Fecioara Maria poposea adeseori în acelaşi loc, rugându-L să nu o mai lase prea multă vreme departe de El. Trupul Său ţintuit pe Cruce a fost îngropat într-o altă grădină, pentru ca după trei zile acea ţarină a morţii să devină grădină a Învierii. Mai mult, când Maria Magdalena a venit la mormânt să-i ungă trupul cu miresme, L-a confundat cu grădinarul (a se vedea Ioan 20, 15). Confuzia nu a fost consemnată întâmplător. La urma urmei Hristos rămâne Grădinarul prin excelenţă, Cel Care a creat lumea şi Care mai apoi a restaurat raiul primordial şi l-a deschis doritorilor. În fond, această lume rămâne grădina lui Dumnezeu (de unde şi expresia de perplexitate în faţa răutăţii şi a prostiei: „mare Ţi-e grădina, Doamne!”). Iar noi suntem împreună lucrători cu El şi, în acelaşi timp, ogorul lui Dumnezeu.
Orice grădinar ştie că pământul are nevoie permanentă de apă. Sfinţii Părinţi afirmă că ogorul sufletului cere să fie udat din belşug cu lacrimile de căinţă, cele care uşurează inima şi spală patimile. Rugăciunea asigură aerul curat pe care fiecare bucată de pământ însufleţit îl va respira. Precum floarea soarelui, ogorul va fi orientat spre Lumină, lăsându-se pătruns tot mai mult de razele transfiguratoare ale „Soarelui neapus”. Lupta tot mai crâncenă împotriva dăunătorilor de toate categoriile va fi câştigată, spun cei mai pricepuţi grădinari ai sufletului, prin post şi prin paza minţii.
Dacă nu ne luăm în serios vocaţia de grădinari, vom fi călcaţi în picioare de lume, vom fi sufocaţi de grijile cotidiene, vom abandona lupta la vreme de ispită şi vom deveni câmpuri pustii. După cum ne descoperă pagininile Scripturii, lui Dumnezeu nu îi place pârloaga şi nici copacii neroditori.
Părintele Ashod şi păstoriţii săi ştiau că pământul nu înşeală niciodată aşteptările dacă este primit şi valorificat ca dar. Ogorul lăuntric asumat ca dar şi ca proiect de viaţă, cultivat cu pasiune şi perseverenţă, udat la vreme, respirând aerul curat al înălţimilor, pătruns de lumină şi păzit de dăunători va aduce în cele din urmă roade îmbelşugate, spre bucuria Grădinarului şi a ajutoarelor Sale. Cum notează profetul: „Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată (Isaia 58, 11).