„Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină!” (I Ioan, 1, 4)

Editorial

Diavolul sărbătorește centenarulPr. dr. Claudiu Băzăvan 12.08.2018

Giovani Papinni (1881-1956), autorul excepționalului volum Diavolul – Note pentru o viitoare diabologie (Humanitas, 2013), reproduce un text savuros despre cele șapte reguli de viață care ar deriva  dintr-o morală conștientă a Răutății pure. Vă invit să îl parcurgeți și să recunoașteți în plină acțiune câteva personaje ale scenei publice din România.

  1. Nu fi niciodată sincer și arată-te a fi ca atare. Pentru că dacă tu spui adevărul, ceilalți pot să conteze pe tine, tu îi slujești  pe ei, iar ei nu te slujesc pe tine.
  2. Nu recunoaște nici o proprietate, dar afirmă că proprietatea este sacră și inviolabilă și însușește-ți tot. Dacă tu poți să posezi totul fără să ți se opună nimeni, totul depinde de tine.
  3. Servește-te de moralitatea celorlalți ca de o slăbiciune pentru a-ți atinge scopurile.
  4. Îndeamnă-i pe toți la păcat, în timp ce tu pari să recunoști necesitatea moralității.
  5. Nu iubi pe nimeni.
  6. Fă-l nefericit pe oricine nu vrea să depindă de tine.
  7. Fii pe deplin coerent și nu te căi niciodată de nimic. Ceea ce ai hotărât odată, fă și pe urmă fie ce-o fi. Astfel îți demonstrezi întreaga independență, iar prin coerența acțiunilor tale pari a fi un om drept, ceea ce îți dă un mijloc abil de a-i transforma pe ceilalți în sclavii tăi înainte ca aceștia să-și dea seama. (op. cit., p. 127)

citește articolul


Multe întrebări, puţine răspunsuriPr. dr. Claudiu Băzăvan 06.07.2018

L-ai pierdut cumva pe Dumnezeu? Ai rătăcit drumul? Nu mai vezi Lumina? Nicio şansă de scăpare?

Se întâmplă uneori, dintr-un motiv sau altul, ca pe drumul sinuos al vieţii să-L pierzi pe Dumnezeu. Îl credeai aproape, plin de bunăvoinţă, gata să răspundă la cea dintâi chemare, când colo, ia-L de unde nu-i! Parcă a intrat în pământ. Ori poate s-a ascuns în cer. În acele momente cumplite totul devine inutil. Cuprins de disperarea copilului rătăcit de părintele său, strigi cu înfrigurare: „Unde eşti, Doamne? De ce m-ai părăsit?”. Alteori se întâmplă să rătăceşti drumul şi să te trezeşti străbătând cărări întortocheate şi primejdioase. Te împiedici, cazi, sângerezi. Şi-atunci te întrebi abătut: „Unde este calea?”

citește articolul


România theandrică Pr. dr. Claudiu Băzăvan 12.06.2018

Sau despre cum privitul icoanelor face suportabilă “condiția românească a existenței”.

Am cunoscut de-a lungul anilor câțiva străini care, cuceriți de câte o femeie sau ispitiți de mirajul unor afaceri profitabile, și-au stabilit la un moment dat domiciliul în România.

citește articolul


Rădăcini în cerPr. dr. Claudiu Băzăvan 31.05.2018

Sfântul Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226) avea obiceiul bizar de a sta de vorba nu doar cu Dumnezeu şi cu semenii, ci si cu celelalte făpturi. Se spune că într-o dimineaţa s-a îndreptat către un copac şi i-a spus: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu!. Şi în clipa aceea copacul a înflorit. Pentru cei cu privirea exersată florile vorbesc despre Dumnezeu mai convingător decât unele tratate seci de dogmatică, ba chiar decât unele predici şi cuvântări pustii şi pustiitoare. Poetului britanic Alfred Tennyson (1809-1892) îi revine meritul de a fi surprins anvergura teologică a florilor în următoarele cuvinte: Micuţă floare, dacă aş putea să înţeleg ce eşti tu cu adevărat, cu rădăcină cu tot, ar trebui să aflu ce este Dumnezeu şi ce reprezintă omul.

Poate de aceea omul şi-a ales florile ca să-l însoţească permanent în călătoria vieţii: începând din primele momente (buchetele oferite la maternitate, aleea de flori aşternută de către fericitul tată în calea mamei şi a pruncului ajunşi în sfârşit acasă, florile de la Botez), continuând cu fiecare onomastică şi aniversare, culminând cu taina Cununiei, când nu doar mirii şi naşii, ci toţi nuntaşii poartă flori la piept, şi sfârşind cu slujba de îngropare, când trupul este acoperit de flori. După cum vedeţi, viaţa nu este altceva decât un drum printre flori.

citește articolul


Diplomați ratațiPr. dr. Claudiu Băzăvan 15.05.2018

”Într-atât ne-am obişnuit cu răul şi cu nefirescul, cu minciuna şi cu micimea încât nu mai simţim nevoia de a protesta.”

Hotărât lucru, Sfântul Ioan Botezătorul nu ar fi făcut carieră în diplomaţie: Deci zicea Ioan mulţimilor care ve­neau să se boteze de el: “Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Luca 3, 7). Expresia vituperantă a fost preluată de Mântuitorul (Matei 12, 34 şi 23, 33) şi completată: neam viclean şi des­frânat! (Matei 12, 39, 45; 16, 4; Luca 11, 29), făţarnicilor! (de 11 ori numai în Evan­ghelia după Matei!), “călăuze oarbe” (Matei 15, 4), nebuni şi orbi! (Matei 23, 17, 19), câini (vezi Matei 15, 26), ucigaşi (vezi Ma­tei 23, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur comi-tea o impardonabilă eroare de politică bisericească atunci când o acuza public pe împărăteasa Eudoxia şi pe doamnele din suita imperială că foloseau vase ig­nobile (oliţe, mai exact) din argint, în vreme ce sărmanii din cetate abia îşi du­ceau zilele. Iar dacă sfinţii mucenici ar fi etalat virtuţi diplomatice, măcar înaintea morţii, în calendarul bisericesc n-ar mai fi fost consemnaţi decât împăraţi, ierarhi şi cuvioşi.

citește articolul