Ne-am despărțit de un bun românGeorgeta Filitti 13.02.2018
”Neagu Djuvara ne-a învățat să gândim, să refuzăm produse culturale preambalate ce lenevesc mintea și înlesnesc manipularea.”
”Limba de lemn” am folosit-o mai toți. Am practicat-o și am ascultat-o ani de zile, ca parte din universul nostru cotidian. Și brusc, după 1990, au început să se audă și alte voci, răspicate, cuceritoare, cu un simț al limbii – această minunată unealtă de comunicare – încât părea că ne trezeam dintr-un somn adânc, bântuit de vise apăsătoare. Între acești mesageri ai normalității, Neagu Djuvara ocupă un loc aparte.
Înfruntând asprimile vieții
Îndată ce l-am cunoscut, nu mi-am dat seama la ce să fiu mai atentă: la istorisirile sale de viață, ori la îndemnurile, la povețele strecurate subtil, în nesfârșitele întâlniri la o ceașcă de ceai și un pișcot ori la mesele pregătite chiar de ”chef”, cu un dichis pe care numai împătimitul pentru lucrul bine făcut îl poate înfăptui.
Neagu Djuvara e produsul școlii franceze; adică disciplină rațională, cultură generală din care tragi o sevă uimitoare pe parcursul întregii vieți, deprindere să gândești creator și respingerea învățării mecanice a puzderie de inutilități. De la liceul urmat la Nisa, până la doctoratul de stat la Sorbona, lucrat cu profesorul Raymond Aron, el și-a format personalitatea înfruntând asprimile vieții, dar fiind în măsură, deopotrivă, să împărtășească celor din jur din știința și experiența sa.
Voce a cetății
Diplomat de carieră cu aripile frânte în august 1944, Neagu Djuvara a ales exilul. Și acest parcurs, până în 1990, regăsit parțial în cărțile sale, ar fi de-ajuns să-l transforme într-un scriitor clasic. Dar el a mers mai departe. La televiziune, în conferințe, în amfiteatrele Facultății de istorie, într-un film memorabil, s-a prezentat pe sine, ne-a înfățișat istoria dintr-o perspectivă neobișnuită și – lucru de căpetenie: ne-a învățat să gândim, să refuzăm produse culturale preambalate ce lenevesc mintea și înlesnesc manipularea.
Neagu Djuvara a racordat ca nimeni altul istoria noastră la cea europeană. Procesul de formare a statelor feudale, aportul străinilor, structura societății cu ierarhiile ei și-au aflat în istoricul care ”n-a mâncat salam cu soia alături de noi”, dar a trebuit să înghită ani de zile pâinea amară a exilului, un exeget de excepție. România profundă, adică miile de oameni în căutarea normalității, l-au înțeles și l-au prețuit pe Neagu Djuvara. Când un provincial și-a rugat prietenul în trecere prin București ”să-i aducă un Djuvara”, s-a făcut dovada că mesajul său a prins, devenind o voce a cetății.
Într-o lume mai liniștită
”Intelighenția” noastră, mai toată cu zdravene rădăcini mentale în perioada totalitară, l-a primit cu ostilitate și l-a criticat pătimaș: nepatriot, fantezie, lipsă de temei documentar etc etc. Acum, când Neagu Djuvara a plecat într-o lume mai liniștită, intervine un factor pe care numai Dumnezeu îl pogoară asupra noastră ca să facă dreptate: TIMPUL. Acesta va spune dacă istoricul centenar (1916-2o18) și-a iubit cu adevărat țara, a încercat s-o slujească cu puterile sale, dacă ne-a învățat ceva folositor pe noi, cei care am avut privilegiul să-i fim o vreme în preajmă.
Dumnezeu să-l odihnească și să pună Timpul la lucru!
”Pornind de la parabola cu bogatul nemilos şi sărmanul Lazăr, din Evanghelia după Luca: dacă, în urmă cu două mii de ani, se puteau face corespondenţe între Iad, Rai şi Pământ, vă închipuiţi că acum, cu Internet-ul, sigur o să ştiu după moarte dacă mai sunt citit sau nu!” (Neagu Djuvara)