„Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20)

Sfântul Apostol Pavel – modelul refacerii morale a societății românești post-comunisteProf. univ. dr. Nicolae M. Constantinescu 22.02.2019

  • După 1989 societatea românească a simţit nevoia curăţirii de păcatele care au culminat cu crimele din decembrie 1989, oferind concetăţenilor noştri o gamă variată de modalităţi impuse de convingerile politice ale fiecăruia. De la afirmarea comunismului cu faţă umană, care nu-şi reproşează nimic - la blamarea de către alţii „in corpore” atât a doctrinei, cât şi a celor care au aderat la partidul comunist; de la ”ne răzbunăm” la ”iertăm, dar nu uităm”,    ajungându-se ca astăzi, în condiţiile în care în jur de 90% dintre români ne declarăm creştini, să fie aplicate cu osârdie toate metodele malefice, care ne-au înveninat viaţa şi în special să fie reînviat sub o formă mult mai perfidă „dosarul de cadre”, care a distrus atâtea vieţi şi a curmat atâtea cariere.

Să mă explic - şi fac acest lucru mai ales pentru cei tineri: începând cu 1948 s-a instituit în România obligativitatea autobiografiei pentru a permite „descifrarea” originii sociale în funcţie de care intrai sau nu la o facultate, erai sau nu admis într-o întreprindere sau instituţie, puteai sau nu să urmezi un doctorat, etc. O autobiografie în care treceai că erai negustor / fiu de negustor, ţăran înstărit / fiul lui, proprietar / fiu de proprietar, fabricant / fiu de fabricant, membru PNŢ-PNL / fiul lui, jandarm / fiu de jandarm, ofiţer pe frontul din Rusia, mai ales dacă fuseseşi şi decorat / fiul lui, ca să nu mai vorbim de fiii de diplomaţi, de preoţi, de medici care aveau cabinete medicale particulare, de moşieri - într-un cuvânt, de categoria socială denumită burghezo-moşierime, deci o asemenea autobiografie echivala cu un stigmat pentru toată viaţa, care-ţi bara drumul indiferent de valoarea pe care o demonstrai prin munca şi realizările tale.

Vânzarea sufletului

Destul de repede românii s-au lămurit că nu mai trebuie să consemneze în autobiografie lucrurile considerate „compromiţătoare” de către puterea comunistă. Şi atunci a fost inventat dosarul de cadre, în care se adunau informări obţinute „pe teren” de către oamenii din serviciul de cadre, care chestionau vecinii, colegii de la serviciu ai părinţilor sau petentului, anturajul - asupra meseriei, averii, atitudinii politice, credinţei religioase, asupra  persoanelor care te vizitează - şi pe baza acestor note informative se alcătuia profilul respectivului individ, ca un răspuns la o singură întrebare: este sau nu respectiva persoană ataşată regimului democrat - popular?

Pentru regimul comunist oamenii de încredere erau cei proveniţi din familii fără nici o avere - ţărani săraci sau muncitori - sau chiar fără părinţi; mulţi dintre orfani au intrat de altfel în rândurile securităţii sau miliţiei. Motivul ne este nouă foarte clar: aceşti oameni erau complet dependenţi social, deci pentru a trăi erau dispuşi să-şi vândă trupul, dar şi sufletul celui / celor care-i plăteau.

Modelul hristic

Am amintit aceste lucruri dureroase din istoria trăită de mine a ultimilor 70  de ani, gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor, considerat de Sfântul Evanghelist Ioan, ca fiind cel mai însemnat scriitor şi gânditor dintre Apostoli.

Ce ar putea însemna  Sfântul Apostol Pavel pentru noi astăzi, în ce mod ar putea contribui viaţa şi opera lui întru Iisus Hristos la limpezirea gândurilor şi faptelor noastre, de ce cred că după modelul Hristic, pe care ar trebui să-l urmeze orice creştin doritor să se mântuiască, al doilea model de comportare ar trebui să fie, pentru noi, cel al Sfântului Apostol Pavel?

Sfântul Apostol Pavel a trăit saltul de la Saul la Pavel fiind „străluminat” de Iisus Hristos şi apoi sfinţit de Duhul Sfânt prin Taina Botezului săvârşită de Sfântul Anania. Întrebarea pe care mi-am pus-o mie - şi o pun şi celor care citesc aceste rânduri este una simplă dar cu conotaţii grave: Cum ar fi fost considerat şi respectat Sfântul Apostol Pavel de către creştinii din România, dacă el ar fi trăit în zilele noastre, cunoscută fiind şi activitatea lui din perioada în care se numea Saul?

Dar să vedem faptele. Saul (adică ”cel dorit”) se naşte în Tars, oraş dezvoltat, capitala provinciei Cilicia din Asia Mică, din părinţi evrei cu o bună stare materială, care aveau şi cetăţenie romană. Extrem de dotat intelectual, este trimis de tânăr la Ierusalim, unde se instruieşte în legea mozaică, la şcoala rabinului Gamaliel.

Rabinul convertit

În timpul activităţii publice a lui Iisus Hristos, Saul trăia la Tars ca rabin. Întrucât fariseii, saducheii şi toţi cărturarii legii evreieşti îl urau pe Hristos şi pe cei care aderau la noua religie, Saul a venit la Ierusalim, unde s-a pus cu toată fiinţa în slujba persecutorilor creştinilor, devenind el însuşi un înverşunat anticreştin.

Iată un fapt care defineşte această ură: Saul era rudă cu Ştefan, devenit prin martiriu Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Întrucât Ştefan devenise adept al lui Hristos, evreii i-au hotărât pieirea, iar Saul a asistat la uciderea acestuia cu pietre, păzind hainele criminalilor.

Saul a pustiit Biserica din Ierusalim, intrând prin case, târând spre temniţă bărbaţi şi femei (Fapte 8,3;22,4). După ce a distrus comunitatea creştină din Ierusalim, Saul s-a îndreptat cu aceleaşi gânduri spre Damasc, oraş situat la 200 km N-E de Ierusalim, fiind însoţit de o gardă dată de Sinedriu.

Pe drum, în apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar, care a schimbat cu totul viaţa şi misiunea pe pământ a rabinului Saul, convertindu-l brusc la creştinism. Ziua în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus Hristos, care i-a zis: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti”? Iar el a spus: „Cine eşti, Doamne”? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti!”(Fapte 9,4-5).

Orbit și uimit

Orbit şi uimit, sufletul iudeului Saul a suferit brusc o transformare profundă, în urma căreia persecutorul de creştini Saul a devenit Apostolul Pavel, care a început să predice prin sinagogi că: „Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, atrăgând asupra sa furia nemăsurată a mai marilor iudeilor, dar şi a iudeilor de rând, care-l auzeau şi comentau: „Oare nu este acesta cel care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos”?

Toate aceste amănunte le ştim mai bine decât la ceilalţi Apostoli, deoarece ele apar în Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul său Luca şi sunt menţionate şi în Epistolele Sfântului Apostol Pavel.

Şi acum să revenim în contemporaneitate. Dacă toate aceste fapte s-ar fi petrecut în zilele noastre, dacă viaţa Sfântului Apostol Pavel ar fi fost supusă actualelor criterii de evaluare, tot ceea ce a făcut bun pentru creştini şi mai ales activitatea sa de misionar întru Hristos ar fi fost anulat prin decredibilizare pentru ceea ce săvârşise cât s-a numit Saul. Ar fi început o campanie în mass-media de denigrare, de prezentare de documente, de aducere de martori, prin care să se demonstreze că un om care i-a persecutat pe adepţii lui Iisus Hristos nu poate fi credibil atunci când se arată adept al lui Iisus, cu alte cuvinte că are el un motiv ascuns, că adevăratele lui convingeri sunt altele - şi că deci trebuie desfiinţat ca propovăduitor.

Vasul ales

Problema fundamentală care ne desparte pe cei care credem cu tărie în adevărurile biblice - de creştinii „de conjunctură”, este că noi ştim că schimbarea, de la Saul la Apostolul Pavel s-a făcut prin pocăinţă, printr-o cumplită suferinţă, care a dus la pierderea vederii, deci se poate vorbi de o adevărată „metanoia”. Învăţătura creştină este clară: orice schimbare începe prin pocăinţă, prin smerenie şi prin părere de rău pentru faptele rele, pe care le-ai săvârşit. Doar atunci se produce purificarea, doar atunci se curăţeşte sufletul pentru a primi noile trăsături pe care le implică schimbarea, doar atunci devii vasul ales pentru a primi noile calităţi pe care ţi le-a hărăzit Dumnezeu.

Am asistat în România de după 1989 la numeroase cazuri de oameni care s-au pus onest în slujba ideilor democraţiei, ale libertăţii de exprimare, a primatului legii, care n-au cerut nimic pentru ei înşişi - şi care au fost cu obstinaţie urmăriţi, puricaţi şi „demascaţi” pentru că au fost membri PCR sau au avut funcţii de conducere în instituţii ale statului.

Tâlcul ascuns al acestei „vânători de vrăjitoare” era demobilizarea de la orice iniţiativă de implicare civică sau politică din partea unor autentice valori, cărora li se imputau fapte, atitudini sau apartenenţe manifestate înainte de 1989.

Cazul Paler

Exemplul pe care vreau să-l relatez, fiindcă am fost martor, îl priveşte pe regretatul Octavian Paler, spirit critic şi lucid al României ultimilor 50 de ani. După 1989 Octavian Paler a aderat cu entuziasm la mişcarea civică, a fost unul din animatorii Alianţei Civice. În 1990, la una din conferinţele de presă ale Alianţei Civice nou formate, la hotelul Bucureşti, unde Octavian Paler, împreună cu Mihai Şora şi Ana Blandiana, au expus ţelurile proaspăt înfiinţatei organizaţii civice, la întrebări s-a ridicat o persoană, poetă, membră PRM care i-a aruncat în faţă toate funcţiile pe care le-a avut în perioada comunistă şi care deci - în opinia respectivei - îl decredibilizau în noua postură, adică nu-i mai permiteau să emită nici o judecată de valoare, îl anulau ca reprezentant al societăţii civile.

Şocul suferit de Octavian Paler a fost destul de mare. Nimeni nu i-a luat apărarea, nimeni nu a arătat că un om se poate schimba fundamental şi sincer, că pocăinţa şi smerenia se pot arăta în fapte prin care să dovedească hotărârea de se pune în slujba celorlalţi fără să solicite nimic în schimb. Octavian Paler a ieşit din activitatea civică, a rămas un solitar cu accente cinice, dispus să critice tot ceea ce vede în faţa ochilor. Mărturisesc că şi astăzi îmi pare rău pentru această minte ascuţită şi profund românească, pe care nu am fost capabili să o recuperăm în folosul societăţii civile de la noi.

Anularea valorilor

Pentru mine a devenit evident că planul de minimalizare/anulare a valorilor autentice, de strivire a oricărui imbold lăuntric în vederea realizării unor acţiuni care să ducă la instaurarea legii în ţara noastră, la o informare corectă şi la timp a cetăţenilor, la instaurarea spiritului civic aşa cum s-a propus în Proclamaţia de la Timişoara şi în Piaţa Universităţii, acest plan deci a fost pus în aplicare în modul cel mai profesionist cu putinţă - în special prin televiziune şi prin o parte a presei.

Paralela pe care am făcut-o între viaţa Sfântului Apostol Pavel şi societatea românească a ultimilor aproape 30 de ani poate părea forţată, neavenită sau chiar pângăritoare.

Ea este susceptibilă la critici şi primul critic voi fi eu însumi. Principala critică ar putea veni din partea celor care ar vedea în pledoaria mea o încercare de a anula sau măcar de a muşamaliza ororile făcute la ordin sau din convingere/interes de cadrele securităţii şi de activiştii de partid, la care-i adaug pe lucrătorii din serviciile de cadre, pe toţi considerându-i ca fiind reprezentaţi de personajul Saul.

În special ar putea fi nemulţumiţi cei care au fost oprimaţi/asupriţi/ învinuiţi şi închişi pe nedrept/cu viaţa şi cariera distruse - pentru că ar putea vedea în demersul meu o  încercare  de a-i absolvi pe criminalii epocii comuniste de vinele lor.

Pocăința publică

Repet: Sfântul Apostol Pavel s-a pocăit şi acest lucru l-a făcut în mod public. El nu a devenit mai bogat pământeşte decât Saul, nu a avut o viaţă mai tihnită şi lipsită de griji decât Saul. Singurul lucru pe care l-a câştigat Sfântul Apostol Pavel a fost respectul creştinilor, care iată - dăinuie de 2000 de ani. În rest a fost bătut, închis, chinuit - deopotrivă de evrei şi de romani -pentru ca să moară ca un martir la Roma în anul 67, pe timpul împăratului Nero, prin tăierea capului cu sabia.

Toată pledoaria mea nu a avut deci decât un singur scop şi anume acela de a fi un apel pentru societatea românească, de a impune judecăţi de valoare prin care oamenii să fie taxaţi după faptele lor la care am fost martori, pentru sârgul cu care sunt dispuşi să se pună la dispoziţia comunităţilor. Repet: omul trebuie judecat în principal după faptele lui actuale şi nu numai după trecutul lui.

Pe timpul comunismului dosarul de ilegalist era un cec în alb, pe baza căruia puteai fi absolvit inclusiv de vinovăţii penale. Statul de drept pe care-l dorim în România şi în genere aplicarea legilor nu trebuie să mai permită vreo ingerinţă nici în favoarea, nici în defavoarea cetăţeanului ajuns în faţa justiţiei.

Punctul 8 - Timișoara

Perioada de „Saul” din viaţa unora dintre concetăţenii noştri trebuie în primul rând asumată de către cei care ar dori să se afirme în cadrul societăţii noastre şi apoi trebuie amendată conform Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Acest Punct 8 interzice accesul la funcţii publice pe o perioadă determinată,  pentru oamenii care au lucrat în vechea securitate şi pentru foştii activişti politici ai PCR. Securiştii erau oamenii care s-au angajat de bunăvoie, fiind plătiţi pentru a fi toată viaţa la dispoziţia unor structuri de urmărire a vieţii altor oameni - îndeobşte a duşmanilor de clasă, iar activiştii PCR primeau leafă şi o mulţime de alte foloase pentru a face propagandă comunistă şi pentru a demasca şi distruge acelaşi duşman de clasă. De fapt şi securistul şi activistul comunist ştiau că primesc bani nemunciţi, dar acceptau foloasele din care se înfruptau, în schimbul obedienţei lor totale pentru puterea comunistă. Nimic însă nu-i opreşte şi pe aceşti oameni să-şi recunoască greşelile şi să se pună sincer la dispoziţia concetăţenilor lor pentru acţiuni de interes obştesc.

Păcate de moarte

În concluzie, este nevoie ca în viaţa noastră să se producă o transformare profundă pe baza căreia să ne reconsiderăm atitudinea faţă de semenii noştri şi pentru această lucrare Sfântul Apostol Pavel este cel mai bun model de urmat:

- Saul a devenit Pavel atunci când Hristos i-a luminat ochii inimii şi şi-a impus ca linie de conduită pocăinţa şi iubirea de oameni;

- faptele sunt cele care-l definesc pe om;

- omul este supus greşelii, care trebuie recunoscută în faţa preotului şi  asumată în faţa concetăţenilor;

- cei vinovaţi de păcate de moarte, care au schingiuit, torturat fizic şi psihic semeni de-ai lor pentru simplul „delict de opinie”, trebuiesc îndepărtaţi din zona deciziilor administrative şi lăsaţi să activeze doar pentru binele propriu sau în acţiuni de interes comunitar;

- societatea românească trebuie să-şi apere valorile umane, să nu le lase să fie mânjite, compromise, călcate în picioare.

Cred că modul inept cu care am lăsat să fie trataţi Brâncuşi sau Enescu în anii ’50 trebuie să ne fie învăţătură de minte nouă şi generaţiilor care ne vor urma.

De același autor