Un zăvorât plin de har: Părintele ProcluZosima Macarie 20.06.2017
“Iubirea este de patru ori mai mare decât dreptatea!”
Când am început să-L caut pe Dumnezeu eram încă departe de a înţelege cum trebuie făcută căutarea, aşa că, în disperarea şi consecvenţa mea de a-L găsi, eram fascinată de părinţii pustiei din vechime şi mă întrebam dacă există şi la noi, în România, oameni nebuni după Dumnezeu, sihaştri, pustnici care să fugă departe de civilizaţie şi să trăiască în Duhul lui Dumnezeu. Şi m-am rugat atunci să nu plec în căutarea lui, ba mai mult, cu îndrăzneală, să-mi deschidă Dumnezeu o fereastră spre un asemenea om. Au trecut anii şi dorul după o legătură de duh a rămas in inima mea.
Un oaspete misterios
Dar Dumnezeu, Ştiutorul inimilor, nu lasă făptura Sa fără răspuns şi iată că, după timp de căutare şi dor, se iveşte una dintre întâlnirile care mi-au îmbogăţit fiinţa şi mi-au arătat calea spre veşnicie. L-am întâlnit pe părintele Proclu într-o zi de sărbătoare. Era Ziua Naşterii Maicii Domnului, o zi însorită şi plină de sens. Am mers la părintele cu încă două maici. Am urcat panta plină de pietre incomode, am bătut la poarta sau poate uşa părintelui, încă nu eram lămurită, şi am aşteptat. După vreo zece minute, văd o mână care îmi dă o cheie printr-o scobitură şi deschid lacătul care limita habitatul micului zăvorât. Când s-a deschis uşa mi s-a părut că îl văd pe Moş Crăciun: mic de statură, cu un păr alb de jur împrejur, de nu ştiai unde începe barba şi unde începe părul. A ridicat mâinile în sus şi ne-a zis: “Vai di mini, vai di mini, aţi vinit la un păcătos... Cu mini mori di foame. Nu-s bun di nimic.“ “Unde mă întorc tot di mini dau”. Nici nu puteam să-l cred. Îmi devenise interior şi drag şi orice ar fi spus mă încălzea. Aveam multe întrebări de pus, multe frământări şi abia aşteptam să-l întreb câte ceva, dar el era prins într-o întâmplare ce negreşit vroia să o împărtăşească cu noi: “Vai di mini, ce mi s-a întâmplat… Joi a venit la mini un autocar plin de oameni, toţi agitaţi şi plini de vorbe, se învârteau pe aici. La un moment dat, o intrat în chilie un părinte foarte înalt, desculţ, adică fără papuci”, precizează părintele. „S-o aşezat aici lângă mini, m-o derutat cu privirea lui. Ştiţi, eu nu cred că era de aici (adică de pe pământ), că duhul lui era superior mie. Şi mi-a zis doar atât: să mă rog pentru el ca să se mântuiască. Dar eu, am gândit atunci, ce vrea să zică cu asta? Cum să mă rog eu pentru el, normal e să se roage el pentru mine! Dar ştiţi, oamenii nu l-au văzut, chiar nu aveau ochi pentru el, că eu vorbeam cu el şi îmi dădeam seama că ei nu-l văd. Şi îmi era oarecum aşa că de ce ei nu-l văd. Eu eram aşa bucuros că şi acum, când vorbesc cu frăţiile voastre, mă trec fiorii. Îl simt şi acum în chilie. Cred că era trimis de Dumnezeu să-mi spună ceva.” Apoi, părintele a tăcut un pic şi am început să-l întrebăm de frământările noastre…
Despre rugăciunea inimii
- Părinte, cum să ne rugăm cu rugăciunea inimii? Noi zicem aşa, zilnic, cum putem, dar nu prea progresăm.
Părintele: “Păi, să ştiţi, în treaba asta îi bine să ai duhovnic experimentat să te iniţieze, să-ţi spună cum să faci. Eu vă zic aşa, că rugăciunea asta scoate toate patimile din om şi aduce pacea în suflet. Îi bun să ziceţi înainte de culcare, dormiţi 2-3 ceasuri, şi dacă îngerul vă trezeşte, să ziceţi iară. Mai dormiţi iară 2-3 ceasuri şi iarăşi rugăciune. Călugărul nu trebuie să doarmă întins, adică mai multe ore la rând fără să se trezească. Adică să nu dormi buştean, mă iertaţi. Căci, să ştiţi, de ce credeţi că vă treziţi uneori noaptea în somn? Vă trezeşte îngerul la rugăciune. Nu-i altceva. Şi dacă faceţi aşa, mare folos veţi avea.”
Repeta mereu: “Să adormi mereu din rugăciune şi nu din altceva şi atunci va fi bine. Să adormi din: “Doamne Iisuse...”, asta e foarte important şi să te trezeşti tot cu: “Doamne Iisuse…”. În felul acesta în timp vine pacea asupra ta şi tulburarea pe care ţi-o aduce vrăjmaşul se risipeşte uşor, că numele Domnului Hristos alungă toată viclenia şi neliniştea.
Apoi, cel mai important lucru îi să aveţi duhovnic bun, căruia să-i spuneţi toate câte aveţi pe conştiinţă. Şi cum ştiţi ce să ziceţi? Să spuneţi aşa: ”Conştiinţă, conştiinţă, ia spune tu, fac eu bine sau fac rău? Ia spune-mi, dacă mor acuma, unde mă duc? Şi conştiinţa, dacă e trează, vă zice ce e bine şi ce e rău. Apoi, puteţi să ziceţi rugăciunea şi în timpul Sfintei Liturghii şi la toate slujbele Sfintei noastre Biserici. Gândul omului fuge mereu de la rugăciune, se împrăştie, se risipeşte şi atunci, dacă mintea e la Sfânta Liturghie şi vrea să fugă, dacă avem metanierul în mână şi avem exerciţiu, mutăm gândul de la rugăciune la altă rugăciune şi aşa nu cădem uşor în împrăştiere. Cu rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”, se mântuiesc şi călugării, dar şi mirenii. Îi obligatorie pentru călugări, dar de mare folos şi pentru mireni.”
Iubirea şi dreptatea
- Părinte, cum să facem dacă avem un conflict cu cineva, nu ne suportă sau are ceva cu noi, cum să depăşim asta?
Părintele: “Uite ceva, totdeauna îi bun să îi zici, să îi zici ce vrei să-i spui, dar nu cumva să îi zici azi. Nu. Totdeauna să îi zici mâine!”
Cu alte cuvinte, cea mai bună armă împotriva celuilalt e tăcerea, căci cuvântul la vreme de zâzanie nu aduce nimic bun. Omul, dacă e supărat, nervos, nu gândeşte prin prisma binelui şi a frumosului, el vrea să se descarce, să zică multele pe care le-a adunat în timp şi acum are ocazia să ţi le răstoarne în capul tău. Şi ce părea la început doar aşa o supărare se poate preface în furtună. “Taci!”, zice părintele. Şi bine zice. Şi tot el avea o vorbă foarte frumoasă, pe care nu pot să o uit: “Să fii mamă întotdeauna, să nu fii tată!”. Adică să fii iubitor, blând, senin, bun, iertător, nu judecător, nu aspru, nu neapărat cu dreptatea în mână, ci cu milă. Căci, ne spun Părinţii Bisericii: “Iubirea este de patru ori mai mare decât dreptatea!” Poţi să lupţi pentru dreptatea ta personală într-un conflict, poţi birui pe celălalt cu argument, chiar poţi câştiga, dar pierzi iubirea celuilalt, pierzi pacea ta personală. Mai mare tulburare se face şi folos n-ai deloc.
Cititorul de inimi
Părintele Proclu trăia în sihăstrie, în singurătate, în satul lui natal, în casa părintească, deşi el a vieţuit în Mănăstirea Sihăstria de la Neamţ şi a fost călugărit de Părintele Cleopa Ilie. Ne-a povestit că a avut parte de duhovnici mari şi sfinţi şi că a avut mult folos din asta. “La început nu aveam ascultare cu discernământ, zicea el. Mă trimitea câte un călugăr la poştă şi eu nu ar fi trebuit să mă duc că aveam ascultarea mea dată de stareţ, şi acela în glumă mă trimitea şi eu chiar mă duceam. Căci credeam că aşa e bine, să asculţi de toată lumea. Dar eu nu înţelegeam atunci cuvântul serios şi acela de glumă. Şi dacă nu mă întâlneam cu alt frate să-mi zică să mă întorc, eu tot mă duceam înainte. Dar m-a păzit Măicuţa Domnului întotdeauna şi am răzbit. Ţin minte că odată m-am rătăcit prin pădure şi era mare ispită, şi am strigat la Măicuţa Domnului şi a apărut o pasăre mare deasupra capului care m-a ocrotit şi de atunci n-am mai avut frică deloc. Că până atunci aveam. A fost mila Domnului cu mine, păcătosul.”
Mergeam la el ori de câte ori era nevoie. Când mă împuţinam în cele duhovniceşti, când ispita mă depăşea şi nu aveam răspuns, îl cercetam şi totdeauna găseam la el alinare şi răspuns. Uneori era în duh, ca să zic aşa, şi ne vorbea cursiv atingând în noi şi trăiri ce, aparent, ar fi trebuit să fie pentru el necunoscute. Nu ştiu dacă era un văzător cu duhul, dar ştiu sigur că cel puţin în mine “vedea” cu ochii inimii lui bătătorite de nevoinţă, adevărul din adânc. Îmi spunea fie cu toată lumea, fie direct. Nu se poticnea. Alteori, ne primea cu sfială şi ne zicea: ”Aţi nimerit ca vinerea la stână. N-am visat nimica.” Şi râdea. Dar, indiferent de cuvântul pe care îl primeam, plecam de acolo plini şi încărcaţi de har. Transmitea întodeauna smerenie. Cu riscul de a îndrăzni, pot zice că a fost cel mai smerit om pe care eu l-am cunoscut. Deşi cu siguranţă acum m-ar fi mustrat pentru vorba aceasta, tot din smerenie. Se considera pe sine ultimul om şi spunea adeseori că el n-are nimic bun de împărtăşit cu oamenii.
Pustia ca academie teologică
Era şugubăţ şi misterios. Când ajungeam la poartă, băteam cu o piatră şi aşteptam să vină să ne deschidă. Era bătrân şi bolnav şi venea mai greu. Odată, însă, îi zic: Părinte, dar ne lăsaţi aşa să vă aşteptăm… credeam că nu mai veniţi. Noi tot am bătut într-o părere, dar niciun semn n-ați dat. Părintele se uită la mine mirat şi-mi zice: ”Da' de ce aţi bătut, că eu oricum nu aud de acolo de unde sunt?”. Am rămas consternate, nu pricepeam nimic. Îi zic iarăşi: “Cum, părinte, nu auziţi, păi atunci de unde ştiţi să ieșiţi de fiecare dată când venim?” Părintele se uită senin la mine şi-mi zice: “Nu ştiu.” Naturaleţea era parcă a doua fire a sa.
Adevărata academie teologică este pustia. Adevărat academician şi filosof creștin – pustnicul. Când te aştepţi la răspunsuri mari, primeşti tăcere. Când eşti însă derutat şi tulburat, ţi se oferă bucurie şi har. Miza e foarte mare întotdeauna şi niciodată nu poţi anticipa sau prevedea ce urmează.
Era parcă venit din alt timp istoric şi trăia atât de rustic şi simplu că te simţeai vinovat de felul tău de a trăi. Însă, deşi retras, ştia toate cele ce se întâmplă în lume şi ne punea în gardă cum să supravieţuim duhovniceşte.
Atât ne-a mai rămas!
Avea pe uşă scris aşa: “Dacă vine cineva la tine la chilie şi după ce pleacă ai linişte, primeşte-l oricând dacă revine. Însă dacă după ce a plecat cineva de la tine ai tulburare, să ţii încuiată uşa pentru el întotdeauna”. Cuvântul acesta era de la părintele Paisie Olaru. Fiecare om are duhurile lui, bune şi rele și te poate tulbura cu duhul cel rău care îl chinuie pe el. Prevederea de a sta departe de lupta lui este un drum neprimejdios şi împărătesc.
Zicea: “Trăim vremuri grele. Nu mai e timp de nimic. Tot ce facem, să facem ca pentru mântuire, altfel ne ia Domnul nepregătiţi. Să vă faceţi canonul de rugăciune zilnic, să mergeţi la Sfânta Liturghie mereu, să aveţi duhovnic bun şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, vă veţi mântui. Acum atâta a rămas: Să plângem păcatele noastre. Să plângem, să ne pocăim pentru viaţa noastră de până acum, că nu ştim când vine vremea să plecăm.” Va urma.
“Să adormi mereu din rugăciune şi nu din altceva şi atunci va fi bine. Să adormi din: “Doamne Iisuse...”, asta e foarte important şi să te trezeşti tot cu: “Doamne Iisuse…”. În felul acesta în timp vine pacea asupra ta şi tulburarea pe care ţi-o aduce vrăjmaşul se risipeşte uşor, că numele Domnului Hristos alungă toată viclenia şi neliniştea”. (Părintele Proclu)