Acuzăm mult, iubim puțin!Florina Steliana Vasilescu 17.12.2018
“Cine stăpâneşte peste mânie, stăpâneşte peste demoni!” (Gabriel Bunge)
Din clasele primare am păstrat în minte o povestioară a doamnei învățătoare – cea din care înțelegeam că vorbele odată rostite rămân împrăștiate în cele patru zări, precum fulgii bătuți de vânt și chiar dacă ai regreta rostirea lor, nu le mai poți întoarce…
Nebunul vorbește mult
Trăim în zilele noastre o adevărată pacoste de care, de cele mai multe ori, printr-o “sfântă” și dulce ignoranță, nu avem habar – aceea de a vorbi neîncetat despre toți și toate. O teribilă pierdere de timp și energie, care atrage după ea și mai mari neputințe – clevetirea, bârfa și alte “sporturi naționale”. Sigur, comunicăm pentru a ne înțelege, a ne lămuri sau a ne convinge, dar de aici până la plăcerea de a “lansa bombe”, de a crea știri și de a propaga valul noutăților fără de care, ”vezi, Doamne”, am rămâne neinformați – e cale lungă! A vorbi puțin și a spune ce trebuie necesită și un efort de gândire prea mare pentru mulți dintre noi. O mare neputință! Şi mai grav e că uităm cu totul de atenționarea Vechiului Testament- “De răspândește cineva defăimarea este un nebun” (III Regi 13). Sunt unii oameni, aflați într-o certă suferință, care afirmă cu tărie: ”nu mai am timp de pierdut!” Aceștia trăiesc o stare de trezvie care nouă ne lipsește, conștientizează măsura zilelor, a ceasu-rilor, prin apăsarea unei suferințe – una din formele aplicate ale pedagogiei lui Dumnezeu. Și devin selective. Noi, ceilalți, cei care ne imaginăm că vom moșteni pământul, casele, mașinile şi restul materialistelor noastre îndeletniciri, suntem “prea ocupați” de noutățile clipei, de păcatele altora, ignorând singurul și marele Adevăr care ar trebui să ne doară: propriul rost, propria mântuire, propriile neputințe. Nu vreau să mă opresc acum asupra încărcăturii cuvântului ”energie” care poate distruge sau poate vindeca, poate ucide sau poate învia, ci mai degrabă m-aș abate la ușurința cu care luăm drept bune toate făcăturile lansate de ”binevoitori” și ațâțători ai resentimentelor, vajnici instigatori la comentarii. Oameni care se folosesc de cuvinte ca de niște arme otrăvite. Ce altceva suntem decât niște victime ale FAKE-NEWS–urilor pe care se grăbesc unii și alții să ni le bage pe gât din zori și până în noapte?… Şi, uneori, chiar reușesc, pentru că nouă, ascultătorilor și privitorilor, ne lipsește ceva: discernământul! Acestă floare rară, roada unui dorit bun simț elementar, ar trebui să înflorească în mințile și sufletele noastre ca o necesară adulmecare a firescului. “Poate sau nu poate fi adevărat?”
În căutarea discernământului pierdut
Capacitatea de a discerne nu pare a fi un dar cu care te naști, ci mai degrabă se dobândește în timp și ca urmare a unei vieți creștinești care presupune, printre altele, obișnuința rugăciunii, o lectură teologică costantă, o lucrătoare și rodnică ascultare de duhovnic. Acel fel de liniște pe care o capeți din pacea interioară te ajută să primești veștile cu detașare și să le alegi cu un strop de înțelepciune. Altfel, cu inima în gât la fiecare pas, atacați de argumente lumești, agresați de informații repetate ostentativ, ajungem să gândim și să ne purtăm după voia lor, a lansatorilor de știri, să ne lăsăm duși de val. Ca să nu mai spunem că reaua întrebuințare a cuvintelor distruge puterea lor tainică, ziditoare, iar gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflete. Vorbele pleacă țintite către oameni, către semenii noștri, acuzându-i și osândindu-i pentru păcate știute și închipuite. Iar noi le luăm și le dăm mai departe fără să pricepem că ne facem părtași la judecata – de cele mai multe ori, strâmbă – a altora. Or, ce poate fi mai rău pentru un creștin decât să-și judece semenii, când știm că până și Tatăl a lăsat întreaga judecată Fiului, singurul Judecător!
”Și ce dacă plouă în Vietnam?”
O primă posibilă atitudine ar fi ignorarea. Ce-mi pasă mie că plouă în Vietnam? Dar câți dintre noi rezistăm ispitei imaginarului, plăcerii de a broda personal interpretativ pe marginea unui eveniment, a unei atitudini, a unui frate? Acuzăm mult, iubim puțin. Numai că neiubirea semenilor, vrăjmășia cu oamenii s-a constatat în timp a fi și o cauză de îmbolnăvire de natură spirituală. Conflictele sociale generatoare de multe boli se nasc prin mânia îndreptată spre semeni în loc să fie îndreptată împotriva patimilor. ”Cine stăpânește peste mânie, stăpânește peste demoni “(G. Bunge). Iar Sfântul Nicolae Velimirovici îndeamnă: “Caută mai presus de toate să te cureţi de reaua voire faţă de oameni. Pentru că, adunând rea-voire faţă de oameni, aduni otravă care, mai devreme sau mai târziu, te va nimici ca om. Fii cu luare aminte la laudele umflate, ca şi la defăimările peste măsură şi socoteşte-te mai mic decât zic cele dintâi şi mai mare decât zic cele din urmă – ca să nu zbori fără aripi şi să nu te pierzi fără nădejde.”
Să ascultăm de îngeri!
O a doua modalitate de abordare, mult mai așezată, ar fi să ne întoarcem fața spre propriile neputințe. “Dumnezeu ne știe pe fiecare!” – rostea bunica mea când o vecină încerca să-i povestească despre ce mai zice lumea. Şi apoi o întreba candidă: ”Ai făcut dulceața de gutui?” Această întoar-cere la “ale noastre”, în rânduială cu bunul simțal omului curat sufletește, aducea o frumusețe simplă și curată pe care s-ar cuveni să ne-o dorim. Sigur, ispitele zilelelor noastre atârnă greu, bunicii nu aveau facebook, nici whatsapp, dar dețineau arta de a rupe lanțul vorbelor rele, trăind ceea ce părintele Justin Pârvu spunea atât de frumos: “Dacă L-aş iubi pe Dumnezeu, m-ar întrista aşa de tare păcatul meu, cât de mic ar fi, încât mintea mea nu ar mai putea fi aţintită către greşelile fratelui.” Închei propunându-vă un exercițiu: luați o zi din viața voastră și curățați-o de vorbe și gânduri rele. Păstrați frumusețea și curăția, împodobiți-vă cu ele sufletele! Poate că nu vom ajunge la cununile raiu-lui, dar măcar să nu mai adunăm ciu-lini pe poalele conștiinței noastre creștine… Într-una din cărțile sale, medicul Pavel Chirilă aduna în câteva cuvinte adevărul și îndemnul de care fiecare dintre noi avem nevoie: “Iubirea creștină, dezinteresată, a Noului Testament a venit să șteargă și să vindece. Atât Evangheliile cât şi Epistolele ne cer să avem relații pașnice cu toți oamenii, să-i certăm cu blândețe când avem dreptate, să nu ne mâniem ușor, să întoarcem și obrazul celălalt când suntem loviți, să îndurăm nedreptatea…. Acestea, de fapt, sunt leacurile patologiei sociale şi personale deopotrivă. Îngerii ne îndeamnă să ne întoarcem irascibilitatea spre demoni, iar demonii ne îndeamnă să ne întoarcem irascibilitatea împotriva oamenilor. Să ascultăm de îngeri!
”Îngerii ne îndeamnă să ne întoarcem irascibilitatea spre demoni, demonii ne îndeamnă să ne întoarcem
irascibilitatea împotriva oamenilor.”
Imagine: Andrei Rubliov: Arhanghelul Mihail