Omul care iradia lumină: Părintele Benedict GhiuşFlorina Steliana Vasilescu 15.12.2016

În  fața  lui  te simțeai complet dezbrãcat de toate minciunile tale oportuniste”

S­a  născut  și  a  trăit  într­un  loc  și  un  timp  care  i­au  fost  mai  mult  decât  potrivnice.  Orice  națiune  care  prețuiește cultura  și  pe  oamenii  săi  de  cultură  s­ar  fi  mândrit  cu  un  asemenea  om,  cărturar  și  preot.  Ca  și  Mircea  Vulcănescu  și  ca  mulți alții,  nu  a  putut  părăsi  țara  în  afara  căreia  nu  și­ar  fi  găsit  rostul.  Ar fi dus o viaţă confortabilă dincolo de graniţă şi printre românii exilați ar fi fost poate socotit la fel ca Brâncuși, Enescu, Ionesco sau Eliade. Dar… nu s­a lăsat dus.

Îndrăgostit de Dumnezeu

De loc din Vrancea,de la Domnești, pe numele de botez Vasile, s-a remarcat încă de tânăr prin aplecarea spre o viaţă religioasă. Şef de promoţie al seminarului Teologic “Sfântul Andrei” din Galaţi, îşi continuă apoi studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi primeşte o bursă la Strasbourg. Acolo aprofundează mistica romano-catolică şi pe sfinţii apuseni, care îl determină să redescopere şi mai mult pe tradiţia teologică răsăriteană. Intră în monahism în 1934 la Mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ) din judeţul Tighina şi primeşte numele de monah Benedict.

După ce se întoarce din Germania, unde obţinuse o bursă de doctorat, ocupă diverse funcţii printre care cea de profesor la seminarul liceal din Bălţi sau preot la Catedrala episcopală din acelaşi oraş. Din cauza pierderii Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, se refugiază la Mănăstirea Antim, devenind duhovnic la Catedrala Patriarhală. A fost întotdeauna apreciat de patriarhii Miron, Nicodim şi, mai târziu, de Iustinian; ultimul l-a ajutat în anii grei ai prigoanei comuniste anticreştine.   Ales chiar episcop al Hotinului, în ianuarie ’44, n-a fost confirmat în funcţie din cauza opoziţiei viceprim-ministrului de atunci, Mihai Antonescu.

O personalitate incomodă

De statură mijlocie, îmbrăcat modest, lua parte regulat la sfintele slujbe ale obștii Antimului. Cânta la strană, avea o voce melodioasă, caldă și un fel de a cânta care atrăgea atenția. Chiar răspunsurile simple de la ectenii : "Doamne, miluiește!", "Dă, Doamne!", le cânta cu o intonație care arăta evlavie și smerenie. Slujirea la Sfântul Altar era cuceritoare. Te ținea atent și te pătrundea de evlavie, iar predicile părintelui Benedict te mișcau adânc sufletește, cu frumusețe de cuvânt, cu rostire pătrunzătoare, cu adâncime de cugetare teologică și duhovnicească.  O astfel de prezență nu putea rămâne neobservată. Credincioșii Antimului, lumea intelectuală din București și mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc.  A fost o prezență de seamă în mișcarea Rugul Aprins. Colaborator apropiat al părintelui Daniil (Sandu Tudor), prieten și duhovnic al familiei profesorului universitar Alexandru Mironescu, părinte duhovnicesc al mult dăruitului tânăr – mai apoi profesor universitar – Andrei Scrima.  În chip firesc, conducerea Bisericii Ortodoxe a căutat să se folosească din plin de personalitatea părintelui Benedict. A fost slujitor și predicator la Catedrala Patriarhală, asistent universitar al părintelui Stăniloae la catedra de Ascetică și Mistică de la Facultatea de Teologie din București, vicar patriarhal și profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț.

Dar într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana părintelui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai-marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici. Putea să fie profesor de teologie emerit, și nu a fost lăsat; putea deveni episcop sau mitropolit, dar nu i-a fost permis.           Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta și activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț. Foștii săi elevi de la Neamț, dintre care unii au ajuns episcopi, îl pomenesc cu admirație și se simt mândri că l-au avut profesor pe părintele Benedict.

A venit apoi vremea grelelor încercări.  A fost arestat  în 1958 și condamnat în lotul “Rugul Aprins”. Anii  de  închisoare de la Aiud și Salcia  nu  i­au  afectat  personalitatea,  rămânând  același  suflet  delicat,  lipsit  de  ambiții omenești; numeroasele răutăți i-au păstrat neatins spiritul cultivat la înaltele școli de teologie.

Cu Hristos în temniţă

Amintindu-și de acea perioadă, părintele Sofian Boghiu, condamnat și el, consemna:  “După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică. În  regimul  de  la  Aiud,  era  interzisă  orice  activitate,  cât  de  neînsemnată.  Trebuia  să  stai nefăcând  nimic.  Și  era  foarte  greu  să  n­ai  voie  să  lucrezi.  În  regimul  de  muncă  silnică, dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă. În  colonia  de  muncă  silnică  de  la  Salcia  ne­am  văzut  cu  părintele  Benedict  și  cu  alți  colegi de  la  “Rugul  Aprins”,  mai  bine  de  doi  ani:  baracă,  cu  paturi  suprapuse;  în  curtea  închisorii păzită  cu  strășnicie  și  înconjurată  cu  sârmă  ghimpată  ori  la  muncile  agricole  sau  la  săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp.  În primele zile de  la  ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu  la chip, vlăguit de reumatism,  abia  putea  să  iasă  la  muncă.  În  fiecare  dimineață  îl  vedeam  tuns  și  bărbierit,   în aceleași haine  vărgate,   cu  roaba  în mâini ori  cu  sapa pe umăr.  După  câteva  săptămâni,  munca  de fiecare  zi  în  aer  liber,  hrana  puțin  mai  consistentă  decât  în  celulă,  convorbirile  zilnice  până la  locul  de  muncă  și  întoarcerea  la  baracă  și  mai  ales  rugăciunea  neîncetată,  făcută  în taină, l­au întărit atât trupește, cât și sufletește. Mai  ales  duminicile,  se  formau  grupuri  în  curtea  închisorii  și  în  fiecare  grup  se  afla  măcar  un  preot,  pentru  că,  de  toți,  la  Salcia erau  în  jur  de  o  mie  de  deținuți,  dintre  care  o  sută  eram  preoți.  Grupul  cel  mai  mare  dintre  toate,  era  cel  din  jurul  părintelui Benedict. Se  ruga  pentru  toți,  apoi  ne  vorbea  din  Sfânta  Scriptură,  din  Sfinții  Părinți,  din  istorie  și  din  propria  sa  viață.  Ne  vorbea  din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har. Cuvintele  sale,  pline  de  lumină  și  de  îmbărbătare,  mergeau  direct  la  inimă,  ca  o  adevărată  hrană  duhovnicească,  bucurându­ne și  întărindu­ne,  încât  suferințele  închisorii  le  suportam  mult  mai  ușor,  sporind  în  același  timp  și  încrederea  în  Dumnezeul părinților noștri. A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964.”

Cu chipul surâzător şi transfigurat

După cei cinci ani de grea temniță, părintele Benedict a revenit pentru o vreme ca slujitor la Catedrala Patriarhală, de unde s-a retras la obștea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, unde a continuat lucrarea sa de duhovnic încercat, dar mai ales s-a pregătit pentru călătoria cea mare în întâmpinarea Domnului Hristos, pe care L-a iubit din toată inima și L-a slujit cu dăruire totală. A rămas în amintire ca o icoană desăvârșită a monahului ortodox român. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că, pentru împlinirea desăvârșirii duhovnicești, două lucruri sunt absolut necesare: cunoștința și făptuirea duhovnicească. Or, părintele Benedict le-a avut depline pe amândouă: înaltă cunoștință teologică și duhovnicească, dar și trăire duhovnicească în evlavie, dragoste și smerenie.

Cei care l-au cunoscut mărturisesc că avea  o uimitoare putere  de  stăpânire  în  toate,    precum și un  ales  sentiment  de  respect  pentru  drepturile  tuturor,  un  simț  al măsurii  în  vorbă,  în  purtare,  în  ținută,  dragoste  față  de  toți,  o  conștiință  morală  puternică  și  convingerea  că  viața  și  munca trebuie luate în serios. Pretutindeni,   pe  unde  a  trecut  în  viața  sa,   a  lăsat  frumoase  amintiri.   Bunătatea  sa  lăuntrică  radia  pe  fața  sa  senină,   iar  hărnicia  statornică  s­a vădit în împlinirea pilduitoare a îndatoririlor sale și în scrierea de lucrări teologice.  Dragostea sa puternică  față de om  i­a adus, ca dreaptă răsplată, dragostea tuturor celor care l­au cunoscut și au simțit căldura inimii sale. I­a  îmbrățișat  pe  toți  cei  cu  care  a  venit  în  legătură  cu  iubirea  creștină,  știind  bine  că  ea  este  iubire  fără  măsură.  Raza  caldă  a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul celor care l­au prețuit, rămân faptele sale frumoase, spre creștinească pilduire.  Pentru  generațiile  tinere  de  teologi  și  slujitori,   ca  și  pentru  credincioșii  Bisericii  noastre,   părintele  Benedict  Ghiuș  rămâne  un  frumos exemplu de adevărat părinte duhovnicesc, prin tot ceea ce a gândit și înfăptuit,  încă unul,  pe lângă atâția alții,  care au ilustrat și împodobit Ortodoxia românească.

Părintele  Benedict  s­a  stins  din  viața  aceasta  pământească  în  chilia  sa  de  la  Mânăstirea  Cernica,  în data de 12 iunie 1990.  S­a  stins  ca  o  lumânare  de  ceară  curată,  arzând  el  însuși,  luminând  și  folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice. Fie ca pilda vieții lui să fie pentru noi toți prilej de îmbărbătare,  de sporire a dragostei și de atașament pentru sfânta Biserică,  pentru credința cea dreaptă și pentru neamul nostru românesc.

“Pãrintele  Ghiuş, foarte  înaintat  în  vârstã,  era  aşezat  pe  un scaun  în  colţul  altarului. Soarele  nu  pãtrundea  în  bisericã,  aşa  că  era  destul  de  întuneric.  La  un  moment  dat,  o  luminã dulce  a  început  sã  se  rãspândească  din  colţul  în  care  era  aşezat  pãrintele  Ghiuş.  Fãrã  a  se  întinde  în  tot altarul,  lumina  aceasta  înconjura  chipul  surâzãtor  şi  transfigurat  al  pãrintelui.  Această  luminã  a  durat  pe  tot parcursul  liturghiei,  iar  în  momentul  în  care  pãrintele  a  luat  Sfânta  Împãrtãşanie,  mâinile  i­au  devenit luminoase.  Cu  toate  acestea,  pãrintele  nu  realiza  ce  se  întâmpla.  Atunci,  fiecare  s­a  închinat  înaintea  sa,  dar pãrintele  s­a  întristat,  simţindu­se  prea  onorat,  şi  se  retrase  timid  în  colţul  sãu.  Odatã  cu  sfârsitul  slujbei, pãrintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate.” (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Surâs şi luminã)

“Privirea  îi  era  de  o  nesfârșitã  candoare  și  de  o  blândețe  binefãcãtoare.  Numai  infinitã  milã şi  iubire  înțelegãtoare.  În  fața  lui  te simțeai complet dezbrãcat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit şi acoperit în acelaşi timp. Zâmbetul  îi  era  schițat,  fin.  Râdea mai mult  cu  ochii,  care  îi  erau  din  când  în  când  invadați  de  o  luminã  care  se  revãrsa  în  afarã. Era  în  ochii  sãi  ațintiți  asupra  ta,  totdeauna,  o  anumitã  uimire  și  curiozitate,  o  întâmpinare  timidã,  o  încercare  sincerã  de  a­L descoperi pe Hristos în tine.”( Costion Nicolescu)

“Cuvintele  sale,  pline  de  lumină  și  de  îmbărbătare, mergeau  direct  la  inimă,  încât  suferințele  închisorii  le  suportam  mult  mai  ușor” 

“O lumină dulce înconjura  chipul  surâzãtor  şi  transfigurat  al  pãrintelui”.

BIBLIOGRAFIE

Pr.  Ioan Gherasim – Petru Pogonat. Meditațiunile unui călugăr surghiunit,  Editura Conta,  Iași,  2009,

Pr. Petroniu Tănase - Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003,

Gheorghe Vasilescu –Sofian Boghiu despre Benedict Ghiuș, Duhovnicul inimii, Editura Romania Crestină, București, 1998 .

De același autor