Trei paşi către DumnezeuFr. Jonathan Hemmings 13.07.2018
Oricine ai fi, urmează aceste reguli şi te vei mântui !
Cineva l-a întrebat pe Părintele Antonie: “Ce trebuie să fac ca să-i fiu plăcut Domnului?” Înţeleptul i-a răspuns, “Ia seama la aceste lucruri: oricine ai fi, să ai mereu privirea atinţită la Domnul, în orice lucrare, să urmezi mărturia Sfintelor Scripturi, iar din locul în care trăieşti, să nu te îndepărtezi cu uşurinţă. Urmează aceste trei precepte şi vei fi mântuit.”
Privirea aţintită către Domnul!
Claritatea şi pragmatismul sunt peceţi ale comorii imaculate ale înţelepciunii Deşertului. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom dori să-I fim plăcuţi, pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi doreşte ceea ce este mai bun pentru noi. Prin aceşti trei paşi simpli, Sfântul Antonie ne arată cum putem înfăptui ceea ce ne va fi spre folos duhovnicesc.
Primul pas este acela de a ne plasa în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă pregătim cina, ne vom duce la bucătărie. Dacă dorim să cântăm la pian, ne vom aşeza în faţa instrumentului şi vom citi partitura – vom pune teoria în practică. Dacă dorim să fim pregătiţi pentru Rai trebuie să ne aşezăm cu luciditate în prezenţa lui Hristos. Îl întâlnim pe Hristos atât în biserică, la Liturghie, cât şi în cei săraci şi cei înfometaţi şi în propria noastră casă, în faţa icoanelor.
O femeie, căreia îi venea greu să se roage, s-a dus la părintele său duhovnic şi şi-a exprimat frustrarea şi neliniştea. Duhovnicul a întrebat-o ce îi place să facă cel mai mult. Ea a răspuns: “Îmi place să tricotez”. “Atunci du-te şi tricotează în faţa icoanelor.” Ea a dat ascultare duhovnicului şi s-a dus acasă. Începând să tricoteze în faţa sfintelor icoane, a simţit dintr-o dată prezenţa lui Iisus, astfel încât s-a oprit din tricotat şi a rămas în tăcere, cu evlavie şi lacrimi în faţa lui Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor. Rugăciunea, în esenţă, înseamnă să ne deschidem inima către Sfântul Duh. Când ne îndepărtăm de la Hristos, alegem întunericul în locul luminii. Soarele străluceşte încă, dar este umbrit de norii propriei noastre voinţe de a ceda ispitei. Îl excludem pe Dumnezeu din viaţa noastră prin agitaţia îndeletnicirilor zilnice, distracţii şi griji.
În Evanghelia după Luca 10: 40-42 citim că Marta era “împărţită cu multă slujire”, şi Domnul îi arată că îngrijorarea este la originea nemulţumirii ei: Drept răspuns, Iisus i-a zis: “Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Slujirea Martei este lăudabilă, dar munca în sine poate deveni un scop, o sursă de mândrie şi o obsesie care ne răpeşte timpul, ne modifică perspectiva şi ne atacă sănătatea. Nu trebuie să îngăduim ca munca să ne distragă ochii şi urechile de la adevărata origine a belşugului, a îndestulării. Precum Maria, trebuie să-I dăm ascultare lui Hristos şi să-I auzim cuvintele. Tatăl bun şi iubitor doreşte să-şi aibă copiii lângă Sine. Domnul cerului şi al pământului este accesibil oricui, în orice clipă şi în orice loc. Nu există loc unde Domnul să nu fie: “Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo!” (Ps.139, 7-8)
Urmează mărturia Scripturii!
Cea de-a doua îndrumare a Sfântului Antonie ne îndreaptă către Sfintele Scripturi ca spre un Manual de Viaţă şi o scrisoare de iubire a Domnului către lume. “... în orice lucrare, să urmezi mărturia Sfintelor Scripturi”. Mărturia este o “declaraţie de adevăr”. Profeţii, Sfinţii Părinţii, Evangheliştii, Apostolii şi Martirii sunt instrumente şi martori la Adevărul planului dumnezeiesc de mântuire. Biblia este nestemata cea mai de preţ în coroana care împodobeşte creştetul regesc al credincioşilor slujitori. Sfatul Sfântului Pavel către ucenicul său Timotei explică această punere în practică a mărturiei Scripturilor: Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus.Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire (2 Timotei 3, 15- 16). Astfel, urmând învăţăturile Creatorului, ca în orice manual, vom putea discerne cum sunt alcătuite lucrurile, vom înţelege ceea ce este rău şi vom îndrepta aceste lucruri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul dă următoarele îndrumări pentru citirea Sfintelor Scripturi: Înainte de a citi, deşartă-ţi sufletul de tot. Trezeşte-i dorinţa de a cunoaşte lucrul despre care citeşti. Întoarce-te cu rugăciune către Domnul.Urmăreşte ceea ce citeşti cu atenţie şi primeşte totul în inima ta deschisă. Dacă ceva nu a pătruns până în inimă rămâi cu lucrul acela până pătrunde. Trebuie bineînţeles să citeşti destul de încet.Opreşte-te din citit când sufletul nu mai doreşte să se hrănească cu lectura. Înseamnă că este sătul. Dacă sufletul simte că un pasaj este uluitor, opreşte-te şi nu mai citi. Momentul cel mai prielnic pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu este dimineaţa. Vieţile sfinţilor după prânz şi Sfinţii Părinţi înainte de culcare. Astfel poţi dobândi câte puţin în fiecare zi.
Zăboveşte în locul unde te afli!
Al treilea sfat practic este să te stabileşti într-un loc. Continua deplasare dintr-un loc în altul nu este benefică echilibrului nostru. Avem nevoie de un centru fix deoarece schimbarea constantă a locaţiei nu ne va aduce pace. Trebuie să înfruntăm dificultăţile şi nu să fugim din calea lor. Un proverb englez spune “Piatra ce se rostogoleşte nimic dobândeşte”. În această metaforă piatra reprezintă hoinarul, care nu se poate regăsi în nicio slujbă sau stil de viaţă şi este caracterizat drept inutil şi neroditor.
Sfântul Benedict, fondatorul monasticismului occidental, în secolul al VI-lea, a stabilit regula stabilităţii monahale:“Nu fiţi intimidaţi repede de teamă şi nu fugiţi de la calea mântuirii. Calea este întotdeauna strâmtă la plecare”(Rânduiala Sfântului Benedict, Prologul 48). Sfântul Benedict a văzut într-adevăr necesitatea stabilităţii geografice, ca un mod de a înfrâna voinţa individuală, care, lipsită de responsabilităţi şi ascultare, îşi urmează propriile capricii şi pofte.
...Amintim călugării care se numesc gyrovagi, care-şi petrec înreaga viaţă rătăcind dintr-o regiune în alta, ca oaspeţi câte trei-patru zile în diferite mânăstiri. Mereu pe drumuri, nu se stabilesc niciodată într-un loc, şi sunt sclavii propriei plăceri şi a unui apetit neînfrânat (Rânduiala monahală a Sfântului Benedict 1.10-11).
A trăi în pace cu Creatorul necesită deci trei acte din partea noastră: să-I simţim Prezenţa, să-I înţelegem Cuvântul şi să dobândim un sentiment de stabilitate. Acesta este bunul simţ sau înţelepciunea Părinţilor Deşertului.
(Articol publicat în Revista Conştiinţa nr. 82, iulie 2012)