Iudele. Și mirul de Nard Pr. Eduard Ioan Rădună 13.12.2017
Iuda a avut și el grijile lui.
Iisus a cerut tânărului bogat să-și dea avuția săracilor (Lc.18, 18- 23). A predicat virtutea sărăciei răbdătoare, întruchipând-o prin Lazăr (Lc. 16, 19-31). A fericit pe săraci în cuvântarea de la locul șes (Lc. 6,17). Dar, când Maria L-a uns cu mir de nard (In.12,3), gestul ei a scandalizat și El Însuși a părut că s-ar complace într-un act frivol, care imita obiceiurile celor bogați; Iuda s-a plâns deschis că săracii fuseseră neglijați pentru o risipă. Iar grija lui Iuda față de cei săraci invoca direct grija lui Iisus față de toți Lazării lumii.
Caritatea până azi
Iisus a desăvârșit principiile carității, însă caritatea nu apare deodată cu El. Grija instituțională față de săraci era cunoscută din zorii civilizației. Ea apare odată cu ierarhizarea comunităților, în marile orașe-stat ale Eufratului. O regăsim și în Egipt, unde ar putea fi amintit cum Faraon distribuie grâne în vreme de foamete egiptenilor, prin evreul Iosif. Mai târziu, avem politica de pâine și circ a romanilor, dovedind că gentilii erau sensibili la problema socială a sărăciei, pretutindeni unde existau orașe. La evreii Vechiului Legământ, principiile de într-ajutorare socială făceau parte din Pentateuh (Deuter. 15,11 ș.a).
Biserica creștină însăși s-a sprijinit, de la început, pe dispozițiile de caritate ale unei lumi care, deși nu avea Lege, din fire făcea ale Legii, potrivit expresiei paveline (Ro. 2, 14-15). Desigur, premisele erau altele: odată cu Evanghelia, milostenia devine un act cu implicații soteriologice, iar prin schimbarea premiselor, Biserica a transfigurat efortul caritativ al Templului și al lumii elenistice. Astfel, gloria pe care o căutau în fața oamenilor atât evergheții (binefăcătorii publici), cât și fariseii (Mt. 6,2) a fost înlocuită de slujirea smerită a aproapelui, ca o condiție a salvării personale în eternitate.
Sub diferite forme, această caritate înnoită a ajuns să definească activitatea Bisericii în mijlocul lumii, până într-atât încât, astăzi, activitatea de caritate a Bisericii este, de departe, cea mai extinsă din lume, desfășurându-se nu numai în țări creștine, ci pretutindeni unde sunt săraci și suferință și inspirând și alte religii și instituții religioase și seculare. De aceea, Biserica creștină este percepută mai ales ca o instituție de caritate, ceea ce, în cazul Bisericii Ortodoxe cel puțin, nu este deloc exact.
Caritatea care condamnă
Asocierea exclusivă a Bisericii cu grija față de săraci este de două ori greșită. Mai întâi pentru că exilează Biserica într-o parte restrânsă a activității publice. În al doilea rând, pentru că, în mod paradoxal, umbrește celelalte slujiri, slujirea sfințitoare și pe cea învățătorească.
Ca urmare a acestui dezechilibru de percepție, majoritatea covârșitoare a oamenilor de azi cred că rolul Bisericii este să vadă de săraci, de orfani, de infirmi și aceleiași majorități îi este indiferent efortul ei haric și pedagogic. În consecință, gradul de apreciere depinde exclusiv de implicarea ei în ajutorarea săracilor și a semenilor în general, concomitent cu neimplicarea în viața publică decât cel mult la nivel de ritual.
Scurt și brutal spus, Biserica să-și vadă de oropsiții ei și să lase lumea în pace, asta e condiția pentru a fi tolerată.
Se vede limpede că oamenii pun Biserica și nevoiașii în aceeași parte - partea neplăcută - nu neapărat ca să fie îngrijiți nevoiașii, ci și pentru că Biserica însăși e neplăcută lumii, ca și nevoiașii.
O direcție greșită
Și totuși, oamenii apelează des la slujbele Bisericii, ceea ce, după unii optimiști de serviciu, este un indiciu al prețuirii de care se bucură Biserica. Dar la o analiză sumară, vom constata, pe de o parte, că ortodocșii practicanți, cler și credincioși, reprezintă tocmai Biserica exila-tă cu sărmanii lumii, desconsiderată; ceilalți apelează la Biserică din inerția tradiționalismului, solicită lucrările cultului fără vreun interes față de credința propriu-zisă. Nu la Biserică apelează ei, ci la rit. Aceștia împărtășesc, împreună cu toată lumea, convingerea că lucrarea fundamentală a Bisericii este aceea de îngrijire a săracilor.
Grav este că până și în Biserică se exprimă opinii sau se trădează atitudini care tind să reducă misiunea Bisericii la caritate, sau să pună caritatea pe primul plan. Din lipsă de vigilență duhovnicească, din neștiință uneori, sau chiar din arivism, anumiți indivizi, clerici sau mireni, au promovat și promovează exclusiv activitatea caritabilă a instituției ecleziale, astfel încât aceasta apare drept justificarea exclusivă a existenței Bisericii în lume. Insuficient pătrunși ei înșiși de înțelesul propriei credințe, aleg partea pe care o înțeleg, milostenia, și o transformă în rațiunea de a fi a Bisericii. Prin astfel de indivizi, Biserica pare să se autoexileze ea însăși în fața porților celor nemilostivi, lângă Lazăr, așteptând să cadă ceva de la marele ospăț al lumii importante.