„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Petru 5, 8).

Mefisto ne zâmbeşte. Din program: Ispitele educaţieiPr. Eduard Ioan Rădună 14.03.2018

Nu s-a făcut vreun efort notabil de a distinge duşmanii de prieteni.

Fie că vorbim despre învăţământul comunist, materialist şi ateu aşa cum îl ştim noi, fie despre învăţământul secular cu care ne confruntă acum, avem o certitudine: ambele se raportează la aceleaşi repere culturale. Nu ar putea fi altfel, de vreme ce doctrinele ateismului totalitar şi ale secularismului, din care provin cele două feluri de învăţământ, se raportează ele însele la autori comuni, la aceleaşi opere şi izvoare.

Laolaltă, duşmani şi prieteni

Această bază teoretică unică se explică prin faptul că materialismul comunist este un produs al secularismului occidental. Din această cauză şi mesajele ateiste, cât şi cele seculariste, sunt aceleaşi: în general, antireligioase, dar mai ales antibiblice, anticreştine, antibisericeşti. Ceea ce le deosebeşte este doar modul, mai direct sau mai învăluit, în care se rostesc în spaţiul public - în cazul nostru, în programele de învăţământ. Este, însă, cunoscut că secularismul, în ţările de origine, adică în Occident, a cunoscut o opoziţie sistematică şi fermă. Şi în ceea ce priveşte pătrunderea mesajului secular în învăţământ, creştinii au ripostat şi au refuzat să accepte acele repere culturale pe care le identificau drept izvoare de păcat. De aceea, învăţământul creştin s-a reorganizat ca parte separată, cu principii şi repere proprii. Dincoace, însă, de unde începe Orientul, lucrurile au stat tocmai dimpotrivă. Dezinteresul şi marile carenţe locale au făcut ca, vreme îndelungată, educaţia şi învăţământul să fie puţin interesante. Apoi, însă, odată cu avântul de civilizaţie şi cultură luat de statele occidentale, statele orientale creştine au simţit dorinţa de a ajunge la bunăstarea vestică şi au lucrat în pripă, ceea ce a făcut ca reperele seculariste să fie luate de-a gata - la pachet, ca să zicem aşa - odată cu apariţia (forţată şi tardivă) a învăţământului

public. Astfel, chestiuni care în Occident au stârnit dezbateri îndelungate şi au sfârşit prin a sedimenta părţile, în Orient au trecut drept vederi emancipate. Nu s-a făcut vreun efort notabil de a distinge duşmanii de prieteni. S-a putut, aşadar ca agenţii secularismului să insemineze programele de învăţământ – şi mediul cultural larg, dar aici este altă discuţie – cu idei care pot fi văzute ca iniţieri în ocultism şi satanism – prin programa şcolară.

O conjuraţie milenară

Putem considera că în învăţământ această lucrare s-a desfăşurat în două direcţii: pe de o parte, prin asimilarea romantismului în programa de învățământ; pe de alta, prin adoptarea evoluţionismului ca doctrină ştiinţifică şi retragerea treptată a creaţionismului. Cele ce s-au întâmplat după şi cele ce se întâmplă chiar azi sunt doar dezvoltări de aici plecate. Dar nu vorbim de erupţii neaşteptate, de momente subite şi irezistibile de posedare şi neagră inspiraţie. De fapt, cele două direcţii amintite au în spate o pregătire atât de amplă încât firea omenească singură nu ar fi putut-o susţine, fiind ea supusă schimbărilor şi morţii. O conjuraţie milenară, numai că de ea nu dă seama vreo societate secretă, ci adversarul neamului omenesc. Să vedem.

Revirimentul păgân

Prin primele trei secole, creştinii buni mărturisesc persistenţa slăbiciunii faţă de arta şi cultura păgână – vezi resurecţia Fericitului Ieronim; este o problem de educaţie, care nu s-a putut rezolva decât în plan personal. În sfera publică, însă, slăbiciunea a fost prea puternică şi astfel, anumite părţi din păgânism vor face parte din învăţătura copiilor creştini. În Imperiul Bizantin, imperiul creştinătăţii biruitoare, instrucţia copiilor şi tinerilor presupunea studiul literaturii tradiţionale profane şi retorica (Băbuş Emanoil, Bizanţul, Istorie şi spiritualitate, Bucureşti, 2010, p. 153), iar textele fundamentale ale culturii greco- latine erau la loc de cinste. Această coabitare nu putea să rămână fără efecte, sau ca să spunem aşa, fără să fie speculată de cel alungat în porcii antichităţii. Roadele ei s-au făcut simţite în Renaştere, care a însemnat nu numai întoarcerea la clasic, ci ceea ce însuşi numele spune: renaşterea victorioasă a păgânismului. Prin Renaştere sunt puse bazele teoretice ale revirimentului păgân. Nu vorbim aici de politeism, depăşit ca şi construct mintal, ci de descătuşarea senzualităţii publice şi de emanciparea, inclusiv politică, de sub controlul Bisericii creştine. Adică Boccaccio şi Machiavelli împreună (la umbra statuii lui Moise, lucrate de Michelangelo: seamănă atât de mult cu zeul Pan!).

Superficialii preferă figuraţia

Din acest mediu vor apărea, peste cam un secol, libertinii, raţionaliştii şi clasicizanţii Franţei, adică părinţii iluminiştilor. Senzualitatea promovată de Renaştere devine libertinaj, raţiunea desprinsă de smerita cugetare se revoltă împotriva autorităţii sociale şi celeste – Voltaire împotriva Bisericii şi a lui Dumnezeu. Se scriu texte revolute, subversive – Enciclopedia – se teoretizează asupra raţiunii autonome, dar se scriu şi piese de teatru, meditaţii, poeme, romane cu personaje din Antichitate. Apare curentul literar al clasicismului, apolinic, luminos, promotor al virtuţilor eroice ale Atenei şi Romei, ca alternativă la virtuţile creştine şi la Pătimirile lui Hristos. Este de înţeles că vizaţi sunt, în toate cazurile, tinerii, copiii, alumnii şcolilor vremii, prinşi de curent prin înclinaţia pătimaşă specifică vârstei, fie absorbiţi către senzualitate, fie către idealuri concurente Evangheliei, chiar dacă idealurile sunt îndoielnice, ca şi virtuţile pe care le reclamă aceste idealuri. De asemenea, superficialii – şi sunt, întotdeauna, mulţi – vor prefera oferta seculară, deoarece aceasta presupune doar figuraţie. Cervantes scrie, aşadar, Don Quijote…

Primul (şi ultimul) romantic

În ceea ce-i priveşte pe tineri, depărtaţi de Evanghelie şi de Biserică, ei vor fi victime: Goethe va deschide era simţirii romantice scriind Suferinţele tânărului Werther şi va provoca, prin imitarea personajului său principal, un val de sinucideri. Deşi nu se vede în nefericitele epistole care compun cartea, Mefisto e present şi ispiteşte tot timpul... El va reveni, descries cu umor şi simpatie, când acelaşi autor va relua tema lui Faust. Prin care ajungem în pragul răzvrătirii luciferice a romantismului, în care satan devine erou, iar Dumnezeu personaj negativ, temă preluată cu inconştienţă şi de câţiva dintre romanticii noştri. Voi reveni.

(Articol publicat în nr.114-115 al Revistei Conştiinţa, 2015)

De același autor