„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Petru 5, 8).

Soluţia GlasgowPr. Eduard Ioan Rădună 06.03.2017

Ereziarhul Arie se  întoarce cu turban şi papuci.

Sărbătoarea Epifaniei Maicii Domnului, la începutul lunii ianuarie, a oferit enoriaşilor unei catedrale din Glasgow un serviciu religios neaşteptat. Clerici aparţinători bisericii episcopale a Scoţiei au reuşit performanţa inedită a unei slujbe creştine în care s-au citit… sure din Coran referitoare la naşterea lui Iisus din Maria.

Un precedent nefericit

Coabitarea religioasă nu e o noutate în Anglia. Sunt mai multe biserici, unele chiar în City, în care, vinerea, se adună musulmanii la rugăciune. Motivul invocat de administratori este acelaşi pe care îl declară, peste Canal, şi nemţii: islamicii plătesc pentru ziua lor de rugăciune, iar sumele strânse servesc la întreţinerea – tot mai costisitoare – a locaşurilor de cult creştine.

Doar că până acum nu s-a mai făcut (sau nu a mai ajuns în presă) un astfel de ceremonial hibrid. În urma acestei întâmplări, episcopul anglican David Chillingworth, mai marele Bisericii scoţiene, s-a declarat profund mâhnit de fărădelegea comisă şi de ultragiul adus comunităţii credincioşilor Catedralei. Cu toate acestea, superiorii Catedralei respective -  cu excepţia parohului, care şi-a dat demisia -  sunt de părere că este un act de normalitate, pe care şi-l asumă ca atare, în ciuda criticilor. În definitiv, după cum a afirmat chiar episcopul Chillingworth, este o problemă care priveşte doar rectoratul catedralei.

Atac la Iisus

Într-adevăr, este surprinzător cum clericii respectivi nu par să acorde vreo greutate deosebită faptului că textele coranice citite în timpul slujbei erau chiar cele care refuză dumnezeirea lui Iisus, prin refuzarea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu. (Pentru că paragrafele respective sunt – sau ar trebui să fie – nomina odiosa convingerilor creştine, nu le vom relua aici. Pot fi citite în articolele despre subiect apărute în media britanică.) Ei prezintă întreaga acţiune drept un gest de bunăvoinţă şi de deschidere faţă de comunitatea islamică, sau, să zicem, ca pe un act de cultură în cult. Înţelesul acestei iniţiative pare să fie „Să ascultăm şi partea cealaltă”, adică să auzim ce cred ei, islamicii, despre Iisus, apoi să stăm de vorbă. Doar că apar două probleme care nu pot fi eludate.

O victorie notabilă

Mai întâi, alegerea momentului. A cunoaşte opinia islamică despre Iisus poate fi subiectul unei conferinţe sau al unei dezbateri. Nu al unui act cultic. Un act cultic este un act intelectual finalizat, prin aceasta sincronic, în vreme ce o dezbatere este o introducere, un preambul. Cultul templului este complementar rumorilor agorei. Templul slujeşte potrivit Revelaţiei, care este imuabilă, agora funcţionează cu informaţii care se acumulează, se confruntă, se suprapun, se deformează fără să se ajungă întotdeauna la adevăr.

Al doilea, impactul asupra adresanţilor. Cu siguranţă, creştinii fervenţi s-au mâhnit de necredinţa exprimată de textele pe care au fost nevoiţi să le asculte. Aspiranţii creştini, dacă vor fi fost, s-au putut întreba: de vreme ce în biserică se vorbeşte despre Iisus ca simplu om, atunci de ce am alege creştinismul? De ce nu islamul? De ce nu l-am alege pe Mahomed? Sau pe Buddha, sau pe Confucius?  În acest timp, pentru islamici nu s-a schimbat nimic, Anglia rămâne tot Casa Războiului iar islamul a repurtat o victorie în războiul său sfânt, de vreme ce s-a afirmat nestingherit în timpul unei slujbe creştine, la invitaţia clericilor creştini înşişi. Nu are rost să ne imaginăm vreun cleric anglican invitat să citească Matei 24, 11; 24 şi Galateni 1, 8-9 în moschee.

Arie  a îmbrăcat turbanul

Concluziile sunt neplăcute. În Albion credinţa creştină a scăzut atât de mult încât locaşurile de cult nu mai pot fi întreţinute şi se pustiesc. Acesta este cadrul general. Pentru a evita închiderea şi ruina,  administratorii lor, de obicei clerici, le închiriază musulmanilor, vinerea; pentru asta primesc bani; banii folosesc pentru a întreţine clădirea; astfel pot sluji duminica. E soluţia mai întâlnită.

Dar începe să se contureze şi o a doua soluţie, pe care am putea să o numim Soluţia Glasgow:  slujba hibridă. Această slujbă ar fi expresia unui creştinism în care învăţătura creştină despre Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – negată de islam şi care separă fundamental creştinismul nu doar de islam, ci şi de alte religii – poate fi relativizată sau, eventual, trecută sub tăcere. În timpul slujbei se va celebra Iisus omul, Iisus profetul, precursorul lui Mahomed, se va predica despre morală, săraci, pace socială, şi de fapt, ereziarhul Arie se va întoarce cu turban şi papuci. Musulmanii se vor alege cu o slujbă ceva mai lungă, iar clericii catedralei cu o serie nouă de credincioşi care vor readuce suflul credinţei în incinta seculară. O nouă diviziune în protestantism…

Focul se întinde

Doar că noi, anacronicii creştini orientali, cunoaştem steagul semilunii de când a fost el înălţat – şi nu ne facem iluzii. Nu este vreo cale de mijloc. Islamul este, la scară ecumenică, una din sitele cu care Diavolul cerne grâul Bisericii, după cum zice Domnul (Luca 22,31). În faţa acestei provocări, denominaţiunile teoretice ale protestantismului nu au nici o şansă, sunt surcele uscate în faţa unui incendiu ce ameninţă să cuprindă Europa de nord şi de vest. Focul a fost pus, mocneşte, se întinde pe dedesubt şi stă să izbucnească. În mod particular, un expedient de tipul slujbei hibride din Glasgow poate stârni unui muftiu un zâmbet răutăcios.

Nevoia de har

Surpat de sine însuşi prin individualism (adică Reforma la nivel de individ), creştinismul englez nu se poate redresa altfel decât prin revenirea fără compromisuri la Ortodoxie, la personalismul răsăritean, personalism ce decurge din prezenţa constantă a harului. Se demonstrează, a câta oară, că iubitorii de Hristos nu au nevoie doar de cuvinte în catedrale, pentru că, iată, în catedrale, în absenţa harului, ajung să se rostească blasfemii. De fapt, creştinii au nevoie de putere de Sus, de harul întăritor şi vindecător care constituie esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul nostru: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (1 Corinteni 4,20). Adică, englezii trebuie să redevină ortodocşi. Altminteri…

Islamul este, la scară ecumenică, una din sitele cu care Diavolul cerne grâul Bisericii, după cum zice Domnul (Luca 22,31).

Iubitorii de Hristos nu au nevoie doar de cuvinte în catedrale, pentru că, iată, în catedrale, în absenţa harului, ajung să se rostească blasfemii. De fapt, creştinii au nevoie de putere de Sus, de harul întăritor şi vindecător care constituie esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

De același autor