Alegerile omului în curgerea timpului spre veșnicieNicușor Nacu 12.01.2017
Când există atâta frumusețe posibilă, unde-și mai poate găsi locul urâțenia?
Orice căutător își pune firesc întrebări legate de timpul pe care-l trăiește și de raportul pe care-l întreține cu acest timp, care înaintează implacabil spre veșnicie. Interogările sale sunt legate de măsura pe care o poate utiliza pentru a cuprinde sensurile pe care le îmbracă timpul său și felul în care ele, metamorfozate în acest timp, intră în veșnicie.
Stelele şi deciziile
Cel care caută în Dumnezeu înțelege că timpul nu este o unitate de măsură abstractă, ci un complex mecanism care dobândește vigoare și palpită înăuntrul vieții numai prin raportare la felul în care fiecare ființă umană îl receptează pentru a-l transforma în ceva lucrător. Timpul este timp, așa cum percepția noastră comună îl receptează, doar înăuntrul ființei umane. Dincolo de ea, este repaus instantaneu, curgere lipsită de scop, totală neîmplinire ontologică. Doar prin om timpul cosmic strălucește. Într-un fel, căutarea sensului timpului are loc doar în spațiul gândurilor, acesta fiind, oarecum, antecamera care se învecinează cu spațiul veșniciei.
I se întâmplă să privească intensitatea nopții și să descopere mereu nedeplin că noaptea poate fi privită, poate fi înțeleasă, deslușită, trăită cu intensitate. În clipe de noapte, uneori, imaginea celor plecați îi apare ca o confirmare a vieții care se zbate, care se înverșunează să trăiască, alegând ceea ce este greu, obositor până la epuizare. Cine o fi spus oare, pentru prima dată, că « noaptea este cel mai bun sfetnic »? Cu siguranță, cineva care-și stăpânea și întreba gândurile în plină noapte, cineva care a înțeles că palida strălucire a stelelor prefațează liniștea bunelor decizii. Trebuie să lucrăm cât este ziuă, pentru că atunci când vine noaptea nimeni nu poate să mai lucreze (In. 9:4). Cuvintele lui Hristos au fost atât de mult tălmăcite sau răstălmăcite că aproape am ajuns să nu mai vedem decât o palidă sclipire din lumina care respiră din ele. Putem lucra doar atâta vreme cât ziua vieții noastre nu a apus încă, atât timp cât strălucirea ei ne ghidează pașii minții. În fapt, de ce să nu acceptăm ca o evidență că nopțile vieții sunt, de fiecare dată, ele însele părți din noi începuturi? Dacă nu le-ar fi hotărât ca etape sau puncte de orientare în planul existenței, Dumnezeu nu s-ar fi ostenit să facă noaptea și nici să-i dea luminători. Există lumină în fiecare stare, așa că există lumină în fiecare noapte. Noaptea nu este absența luminii, ci simplu moment de liniște și așteptare, de odihnă și încredere că lumina există în orice colț al spațiului în care ne mișcăm.
Nu se poate să nu iasă ceva!
Limita omului care caută în Dumnezeu începe atunci și acolo unde a hotărât să se oprească. Este conștient că măsura zilelor se revelează după numărul limitelor pe care și le-a impus crezând, fără să-și fi pus întrebarea dacă avea sau nu dreptate, că nu va fi niciodată în stare să le treacă. De aceea simte în ce măsură un drum parcurs până la capăt rămâne pentru el o încercare, chiar dacă, odată ajuns la capătul lui, se poate întâmpla să nu fi atins ținta dorită. Îi rămâne, însă, din toată această luptă, convingerea că a făcut ceva, că nu s-a mulțumit cu a spune « nu se poate ». Nu se poate să nu iasă ceva, dinspre Dumnezeu, din toată încurcătura de confuzii și evidențe palide așezate cap la cap ! Chiar dacă un sceptic sau un specialist al negațiilor i-ar replica în sens voltairian că faptul de a crede că un lucru există nu este o probă a existenței acestui lucru, nu l-ar împiedica să-i răspundă cu mintea coborâtă în suflet că el nu-și impune să creadă în existența a ceva mai mult sau mai puțin probabil, ci să urmeze Calea care nu este presărată de la început cu negații. În plus, așa cum nu dispune de proba existenței lucrului, așa cum apare el pentru privirea comună, fără să se transforme în misticul unei stări speciale, așa nu are nici dovada inexistenței sale. I-ar mai răspunde că nu existența sau inexistența lucrului în sine are importanță, ci drumul de căutare care uită negarea și care nu exclude nici una din posibilitățile ce i-ar revela conținut a ceea ce n-ar fi știut și obținut niciodată dacă nu ar fi căutat.
Căutătorul păşeşte cu bucurie prin timp către veşnicia cea fericită.
Primejdiile drumului
Într-un fel pe care nu-l poate explica, omul care caută în Dumnezeu vede că un drum urmează de fiecare dată altui drum, ca o întâmplare căreia îi așteptăm nerăbdător urmarea. La fel se întâmplă cu o decizie sau cu o alegere. Fiecare va continua să existe sau să se împlinească prin acceptarea ca șirul nenumăratelor lor sensuri să nu se oprească într-un spațiu fără ieșire. De aceea, căutătorul are sentimentul că una din posibilele noastre stări din veșnicie se va concretiza în experierea profundă a autoamăgirii pe care am aplicat-o din plin vieții pe care am trăit-o în absența sensului. El înțelege prin aceasta că întotdeauna găsim un argument pentru a face apologia alegerii sau a căii pe care am urmat-o. Întotdeauna cuvintele sau gândurile noastre, transmise celorlalți, se constituie într-o continuă luptă, într-o încercare de a apăra ceva despre care nu avem niciodată certitudinea că este autentic. Cazul celui care crede că este într-o perfectă relație cu Dumnezeu, plecând de la sentimentul că atitudinea lui este impecabilă și că nu face niciodată răul, este atitudinea clasică pe care orice căutător în Dumnezeu o păstrează în minte ca paradigmă de evitat. Așa cum este și cazul persoanei care judecă mereu acțiunile celorlalți, având sentimentul că are dreptate, fără a face, însă, nici cel mai mic efort pentru a înțelege unde sunt limitele dreptății și înțelegerii sale față de judecata pe care a emis-o sau față de persoana pe care a judecat-o! Ori cazul celui care a negat oficial existența lui Dumnezeu într-un timp în care, în realitate, nu i-o cerea nimeni, făcând-o din motive pe care el însuși nu le cunoaște în profunzime! Acea persoană, chiar în momentul adevărului, când ar putea cu ușurință să mărturisească, cel puțin pentru sine, eroarea, nu face decât să se justifice afirmând că, în realitate, nu exista urmă de eroare în alegerile sau cuvintele sale. Mai mult, că atitudinea sa era dictată de o situație căreia nu-i putea schimba în nici un fel datele. Este prezentă aici o tragică apologie a sinelui care a uitat orice urmă de obiectivitate față de ideea de adevăr. Este prezentă chiar învârtirea într-un cerc creat de propria ignoranță și mulțumire de sine, o stare care generează un proces care glisează conștiința printre superficiale puncte de raționament. Suportul judecății însăși și-a schimbat total referința pentru că în loc să pună întrebările și să dea răspunsurile în sensul apropierii de adevăr, intenționează să-și justifice continuu validitatea mecanismului interpretativ și comprehensiv. Atent la acest proces aproape involutiv, omul care caută în Dumnezeu vede cum se creează înăuntrul conștiinței un blocaj în funcție de care orice aspect al realității are o înțelegere care nu se face din perspectiva adevărului ca adevăr, ci din direcția adevărului persoanei, singurul de altfel, la care aceasta din urmă a ajuns. Orice decizie sau realitate este autentică doar în funcție de acest adevăr. Iar acest proces se prelungește în veșnicia persoanei. Pentru că, vrea sau nu vrea, persoana o va moșteni și o va lua cu sine. Aici își are începutul învârtirea veșnică în cercul vicios al refuzului de a continua, multiplicarea la infinit a conștiinței că nu era vorba de neputință, ci doar de refuz.
O nouă zi, o nouă provocare!
Plecând de la conștiința acestei posibile stări, căutătorul înțelege de ce fiecare zi ar trebui să fie o provocare și o recunoaștere față de sine a limitelor neputincioasei făpturi ce este. A faptului că raționamentele sale se depărtează mereu de ceea ce ele ar trebui să fie clipă de clipă. Neputința de a sta față în față cu propria sa conștiință nu se datorează unei ființiale incapacități de a cuprinde adevărul, ci chiar treptatei înșelări pe care o aplică având mereu impresia că deține cunoașterea și, prin ea, adevărul. Orice creatură rațională, pentru a găsi calea cea justă, este obligată să fie sinceră cel puțin cu sine însăși. În cazul în care nu ajunge s-o facă, posibilitatea de a înțelege calea spre adevăr se îngustează până într-acolo încât dispare orice sens al obiectivității.
Căutătorul asistă, cu un acut sentiment de neputință, la felul cum omul își justifică alegerile prin găsirea de argumente care vin în întâmpinarea ideilor sale. Aproape nici un om nu renunță la sine pentru a înainta pe un drum care nu-i este vizibil favorabil. Ori va spune de la început « nu », ori va inventa tertipuri verbale sau gestuale pentru a masca, în fapt, hotărârea lui de a refuza orice nu-i este favorabil. Puțini, aproape inexistenți, sunt oamenii care, în deplină conștiență, ajung să spună « da » atunci când drumul le este evident închis și toate datele converg spre certitudinea că nu au nimic concret de câștigat. Cu toată evidența, acești puțini, recunoscuți sau, cel mai adesea, niciodată știuți, continuă să creadă în victoria binelui, utilizând buna credință și lupta. Ei o fac ca oameni și nu ca zei, ca persoane cu slăbiciuni și căderi. Ceea ce-i diferențiază de ceilalți este absoluta lor convingere în biruința binelui, dublată de credința în acțiunea vindecătoare a puterii de a spune « nu » răului.
Rugăciunea face lumină!
Întâlnirile sale cu ceilalți sunt pline de mesaje semnificative. Întotdeauna vede în Oamenii pe care-i întâlnește strălucirea luminii existentă dintotdeauna înăuntrul ființei umane. Este suficient ca în momente de liniște să iasă la suprafață ceea ce ea posedă de manieră atât de profundă. De aceea, înțelege de ce actul aproape mistic al iubirii ne poate cuprinde până la transfigurare, învățând că ne putem ruga până a face ca lumina să strălucească în ochii și pe chipurile noastre. Neștiute sunt drumurile pe care apucăm în fiecare zi, drumuri despre care nu știm altceva decât că le începem. Ele se pot concretiza în întâlniri, în împliniri datorate unor neașteptate intersectări umane. Toate acestea îi creează sentimente dintre cele mai diverse, emoții imposibil de păstrat altfel decât prin cuvântul scris. Într-un fel, s'il ne les avait pas écrits de sa propre main, ils seraient passés inaperçus („dacă nu le-ar fi scris cu mâna lui, ar fi trecut neobservate”).
Cuvintele și emoțiile sale sunt un exercițiu de Neuitare. Iar neuitarea este o formă de iubire constitutivă ființei care nu se voiește răpită de nimeni și nimic în acest timp al curgerii. Își îndreaptă cu tărie gândul, mintea și energia sufletească pe care i-a dat-o din plin Creatorul lumii pentru a transmite celor de lângă el ceva din el, din bucuria lui de a trăi, de a exista, de a crede și de a spera că niciodată nu suntem singuri și că mereu, în fiecare clipă a vieții, ne rămâne ceva autentic de făcut pentru că Cineva veghează la bunul mers al drumului nostru pământean. Nu putem schimba nici măcar o singură clipă din timpul care a trecut prin noi, iar această stare compusă din clipe nefecunde o ducem cu noi în veșnicie. Putem face însă ca următoarea clipă să fie plină de gânduri îndreptate spre bine, prin iubire, firească tendință de a trăi în absolut orice secvență a timpului prin care mergem. Și, din nou, această stare ne va acompania în veșnicie. Nimic din toate acestea nu este doar teorie pentru că, prin iubire și devotament, căutătorul în Dumnezeu trăiește profund fiecare clipă. Ceea ce el transmite prin cuvinte este punerea în spirit a ceea ce mintea lui rugătoare edifică din clipa în care se trezește până în momentul în care somnul pune stăpânire pe ea. Iar atunci când trupul și mintea, obosite, recuperează prin somn tributul plătit zilelor, rămâne sufletului său să acompanieze continuu pe cei pe care îi iubește. Și, poate că din această cauză nopțile sale nu mai sunt populate cu vise urâte. Când există atâta frumusețe posibilă, unde-și mai poate găsi locul urâțenia? Când Dumnezeu există, puterea răului se rătăcește până la a deveni o simplă umbră a neputinței. La urma urmei, o simplă privire ajunge pentru a ne da seama că răul nu este decât conștienta depărtare de calea care duce la Bine. Aceste gânduri fac atât de profund parte din viața lui reală, că simplă intensitatea lor le revelează ca ceva viu, altceva decât o lecție morală despre existență. Ele sunt semne de iubire și de îngăduință pentru fiecare clipă pe care i-o dă cu milostivire Creatorul lumii. Fiecare gând este unic pentru că fiecare este continuarea unui gând anterior. Oricât am crede că există o uniformitate a gândurilor, ele nu sunt nici măcar o clipă identice. Iubirea este cea care le face să vibreze, cea care le dă sens și împlinire. În fapt, fiecare sentiment de iubire este amprentat de unicitate, iar de aici și imposibilitatea de a le compara între ele. Și poate că în asta constă minunea iubirii, minunea de a iubi, în chiar diversitatea ei, în faptul că orice secvență care o constituie este absolută. Pentru căutătorul în Dumnezeu, toți au același loc în inima lui, fiecare ocupă profundul spațiu de manifestare a iubirii unice care se vădește în diversitate.
Cine o fi spus oare, pentru prima dată, că « noaptea este cel mai bun sfetnic »? Cu siguranță, cineva care-și stăpânea și întreba gândurile în plină noapte, cineva care a înțeles că palida strălucire a stelelor prefațează liniștea bunelor decizii. În fapt, de ce să nu acceptăm ca o evidență că nopțile vieții sunt, de fiecare dată, ele însele părți din noi începuturi?
Trebuie să lucrăm cât este ziuă, pentru că atunci când vine noaptea nimeni nu poate să mai lucreze (In. 9:4). Cuvintele lui Hristos au fost atât de mult tălmăcite sau răstălmăcite că aproape am ajuns să nu mai vedem decât o palidă sclipire din lumina care respiră din ele. Putem lucra doar atâta vreme cât ziua vieții noastre nu a apus încă, atât timp cât strălucirea ei ne ghidează pașii minții.