Experiența cuvintelorNicușor Nacu 19.02.2018
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul grăirii în deşert nu mi-l da mie!” (fragment din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)
Pășind peste abisul ocazionat de piedicile rațiunii, căutătorul în Dumnezeu învață constant, prin credință, că viața se revelează, printre altele, și ca dimensiune dăruită pentru a reflecta la conținutul ei. Fidel chemării de a înainta, el continuă să deceleze, prin cuvinte, ritmul stărilor sale interioare. De-a lungul acestui spațiu ascensional, întemeiat pe experiența vieții centrată pe căutarea spirituală, el continuă să-și chestioneze sinele. Drumul este structurat pe ridicări, echilibru instabil, incertitudini și, uneori, pe bucuria găsirii. Orice parte a înaintării este semnificativă.
Cuvântul transfigurat
Este dificil să definești prin cuvinte calitatea drumului parcurs. Ritmul căutării spirituale supune mintea la încercări circulare, izolând-o în refugii unde, de vorbă cu sine, înțelege că se află continuu la început de drum. Cuvintele care caută în Dumnezeu pot surprinde fulgurant conținutul spiritual al clipei, însă revelația durează cât o simplă rostire. Acesteia, doar cuvântul transfigurat de prezența lui Dumnezeu îi poate reda intensitatea. Pentru a găsi cuvinte capabile să exprime nivelurile spirituale ale drumului, mintea adună sensuri din spațiile gândirii care nu s-au îndepărtat de experiența revelației vieții. Înăuntrul lor se va fi înțeles deja cum își manifestă Dumnezeu plenitudinea intențiilor Sale față de lume. În aceste spații de coerență, modelate dinspre experiența sfințeniei, se găsesc cuvinte care au construit oaze de lumină din intuiții și reflecții permeabile energiilor divine. Este uimitoare puterea cu care ele trimit la întâlnirea cu Dumnezeu.
Cuvintele și libertatea
Active și fecunde, cuvintele locuiesc spațiul conștiinței și fac lumea. Atunci când sunt rostite cu precizie, dinspre puterea pe care o dețin, cuvintele construiesc o lume întreagă. Intrarea în miezul acestei lumi plină de sens, antrenează libertatea de a înainta dinspre asperitățile inconștiente ale minții către claritatea spiritului. Într-un fel, mintea nu se eliberează cu ușurință de blocaje decât atunci când reușește să depășească sincope care au fost generate de trăirea în spații limitate de lipsa oricărei perspective spirituale. A le depăși nu presupune anularea libertății de a alege cuvintele, ci convertirea ei către sursa care o cheamă să-și regândească ordinea în sensul binelui. De aceea, libertatea de a înainta prin cuvinte se câștigă doar prin consecvența de ordin spiritual. În acest fel, fără a fi „ceva” în sine, libertatea se situează în spațiul împlinirii chemării pe care ne-o face Dumnezeu în chiar experiența concretă a propriei noastre vieți.
Mintea are puterea să extragă din cuvinte conținuturi spirituale, pentru a le face, apoi, participante la drumul personal al căutării în Dumnezeu. Cuvintele pot dirija ascendent căutarea doar atunci când omul acționează potrivit libertății care generează sensuri perene. Prin urmare, există o intimă relație între cuvânt și libertate. Configurația ei este dependentă de sinuozitățile cuvântului care face alegeri. În fapt, rostirea este expresie fidelă a gândurilor, iar libertatea care construiește spiritual este condiționată de intensitatea și calitatea morală a alegerilor. Orientarea căutătorului este vizibilă atunci când acesta asumă existențial cuvinte ale căror sensuri acordă prioritate ordinii morale. Cu cât rostirea este mai plină de cuvinte al căror sens este orientat spre sursa binelui, cu atât sporește și libertatea care împlinește. Așa cum drumul parcurs conține intențiile începutului, așa și în intimitatea cuvintelor actuale este prezent conținutul intențiilor spirituale. De fapt, destinația este prezentă mereu în intenție. Libertatea de a căuta rămâne dependentă de lumea alegerilor anterioare, o lume de cuvinte într-un univers de sensuri. Modul în care le folosim ne spune cum arată chipul real al libertății noastre.
Înaintarea printre sensuri
Vorbirea despre relația dintre minte și cuvânt nu se poate concretiza într-un discurs care identifică suportul și rezonanțele care le reunesc, ci continuă doar în încordarea existențială care însoțește căutarea. În experiența spirituală a vieții, ordinea morală se compune din rostiri și fapte care nasc sensuri. Înaintarea printre ele presupune urcare continuă. Nu este vorba despre o ascensiune sisifică, ci despre o minunată găsire a reperelor pe un drum care continuă în veșnicie. În ele sunt prezente noi și noi sensuri, care ni se descoperă ca dăruire venită din preaplinul inepuizabil al Creatorului.
Cuvântul și cuvintele
Cuvântul lumii s-a dăruit cuvintelor noastre pentru a ne ajuta să înțelegem că timpul căutării este limitat. În el nu-i loc cu adevărat decât pentru cuvinte cărora lumea le-a uitat semnificația. Celelalte cuvinte, care rostesc despre noi, fără a spune nimic, alterează intensitatea rostirii. Când, din întâmplare, dobândim conștiință legată de ceea ce presupune lumea cuvintelor noastre, ne sperie puținătatea lor și sărăcia de sensuri la care avem acces. Rupte de sensurile fecunde ale rostirii, aceste cuvinte nu duc mai departe de propria lor calitate de existențe pasagere. O adunare de cuvinte care nu respiră în ritmul Cuvântului nu este decât o sumă de pierderi adunate în obișnuințe, în timp ce cuvintele minții, ritmând în sensul Cuvântului, ridică întunericul aparențelor pentru a ne descoperi claritatea luminii.
Sensuri prin poezie
În acest spațiu de căutare, poezia, dacă rămâne fidelă vocației sale, poate fi o formă de exprimare a stărilor paradoxale care ne punctează existența. În măsura în care cuvântul primește posibilitatea primirii veșniciei în el, atunci ni se oferă, prin el, deschidere spre ea și putem exprima sensuri care scapă experienței comune. Cuvântul este una dintre puterile pe care le-am primit, iar a rămâne concentrați în rezonanța lui interioară din noi este o cerință a minții care trăiește în duh. Putem să-i recuperăm dinamismul prin poezie, coborând în alternanțele profunzimilor pe care le ducem cu noi. A surprinde forța cuvântului coincide cu a înțelege că putem fi întrerupți în căutare, însă nu putem fi opriți pe calea Adevărului. Când mintea își prilejuiește reflecții la care limba comună nici măcar n-a visat, cuvântul își împlinește rolul de mediator. Această putere îi vine dinspre intima și tainica relație pe care o are cu partea spirituală a minții. Această relație este, de fapt, un loc al salvării despre care nu avem cunoștință decât prin înaintare.
Cuvinte care celebrează
Tălmăcind și reperând cuvinte al căror miez spiritual îl transmitem altora, devenim noi înșine o lume trăind libertatea de a căuta sensuri. Poezia are puterea să exprime antinomii și coerența interioară a căutărilor care vânează sensuri perene. Dinspre această realitate care iese la suprafață, poezia învață pe cel atent la ritmurile interioare că rostul cuvintelor este acela de a evidenția stări prezente în chiar propria noastră ființă, înțeleasă ca taină. În poezie avem, astfel, libertatea de a interpreta pentru a ne găsi și prilejui noi întâlniri, de a ne opri meditativ pentru a învăța să continuăm, sau chiar a ne îndoi de sensuri pentru a descoperi semnificații celor nenumibile. Libertatea de a face toate acestea nu se măsoară prin adunarea cuvintelor, ci prin surprinderea intensității lor. Voința de a acorda atenție semnificațiilor din efortul cuiva se antrenează prin încercări succesive, mergând chiar până la a simți câtă durere a încercat o ființă în căutare și cum s-a transformat în lumină mintea care a gândit cuvintele. În cuvintele poeziei se poate înțelege cât de mult libertatea de a alege binele a transformat o conștiință. Și aceasta pentru că și libertatea autentică și poezia care-i urmează trimit, în tandem, la o înțelegere transfiguratoare, la un nivel de cuprindere care poartă dincolo de lumea imediată, plecând dinspre ea și obligatoriu prin ea. Intrarea pe teritoriul libertății spirituale a cuvintelor înseamnă a învăța să le gândești dinspre voința care ține să creeze, dându-le sens, înseamnă a ști să le utilizezi și să le intuiești progresiv intențiile, denuanțându-le de sensurile impuse de negațiile experienței care a uitat interioritatea cuvântului. În această cuprindere voluntară a minții, poezia se întâlnește cu profunzimile libertății, pentru că ea caută în cuvinte sensuri care, înainte de toate, celebrează. A revela conținutul interior al unui cuvânt pentru a-i găsi ancorarea într-o stare care prilejuiește un sens și mai profund, este o altă fațetă a libertății. Făcând-o, începi să înțelegi cum poți trăi în armonie, fără a opri drumul și fără a uita cuvintele.
O adunare de cuvinte care nu respiră în ritmul Cuvântului nu este decât o sumă de pierderi adunate în obișnuințe, în timp ce cuvintele minții, ritmând în sensul Cuvântului, ridică întunericul aparențelor pentru a ne descoperi claritatea luminii.
În măsura în care cuvântul primește posibilitatea primirii veșniciei în el, atunci ni se oferă, prin el, deschidere spre ea și putem exprima sensuri care scapă experienței comune. Cuvântul este una dintre puterile pe care le-am primit, iar a rămâne concentrați în rezonanța lui interioară din noi este o cerință a minții care trăiește în duh.
Cuvintele minții, ritmând în sensul Cuvântului, ridică întunericul aparențelor pentru a ne descoperi claritatea luminii.