Harta minții subiective. Sau despre ignorarea semnelor din conștiință. Nicușor Nacu 19.02.2019
Orice căutător în Dumnezeu învață că oricât ar înainta în cunoaștere nu poate fonda progresul/îmbogățirea interioară a ființei sale, dinspre sensurile pe care le asimilează, decât cu condiția de a o face cu mintea concentrată în Dumnezeu.
Nevoia de sens
Doar acest gen de căutare, înțeleasă ca modelare a minții în raport cu înscrisul nevoii de sens, instalează convingerea că sursa eșecului existențial este prezentă, înainte de toate, în refuzul înaintării printre semnele așezate de Dumnezeu în spațiul conștiinței. Când nu se raportează la idealul pe care-l presupune prezența activă a acestor semne înăuntrul unei existențe, mintea experiază stări de incoerență, inutile popasuri noetice, în contrasens cu libertatea, înțeleasă ca putere a omului de a se îndrepta spre sursa fecundă a cunoașterii. Pe termen lung, aceste stări, îndepărtate de sursă, configurează limbajul, generează comportamente și idei care construiesc cotidianul.
Oricine poate face experiența coerenței spirituale, cu condiția să vâneze și să stopeze tendința de a se orienta în funcție de credințe întemeiate pe răspunsuri personale. De altfel, răspunsurile care construiesc cu adevărat sunt întotdeauna în relație directă cu voința de a modela potrivit sensului care plutește în așteptare, ca expresie a semnelor prezente în conștiință. De aceea, nu este important răspunsul personal pe care-l dăm propriilor noastre căutări, pentru că, oricum, în el va fi mereu prezent o parte din subiectivitatea noastră, ci doar efortul constant de a cuprinde în spațiul inimii ceea ce este peren, prin raportare continuă, experiențială, la mesajul acestor semne. Această cuprindere este felul de răspuns care, atunci când este experiat, devine partea care nu dispare în veșnicie din răspunsul nostru personal. Celelalte răspunsuri, indiferent de profunzimea substanței lor intelectuale, vor alimenta, prin distanțarea lor de sursă, angoasa radicală a infernului.
Modernitatea și răspunsurile convenabile
Căutarea despre care vorbesc prilejuiește o înțelegere a sinelui și a lumii dificil traductibile pentru mintea unei modernități care, cel puțin în condiția ei actuală, distanțată de orice perspectivă spirituală, acceptă mediocritatea, mai mult sau mai puțin conștient, mimează plinătatea și face apologia alternativelor. Suma acestor stări este expresia unui sever blocaj interior generat de refuzul valorilor de ordin spiritual și închiderea accesului la ele, totul realizat prin intermediul unui proces care oferă participantului sentimentul, discutabil de altfel, că lumea la care aderă este perfect funcțională. În încercarea ei de a evidenția reala semnificație a lucrurilor din experiențele parcurse, mintea care se opune acestui proces de deconstruire a coerenței interiorității se confruntă, adeseori, cu zidul creat de refuzul ființei de a se conforma conținutului peren din semnele înscrise în conștiința sa. Construit sub semnul unei așa-zise distanțări „epistemice” față de nivelul de subiectivitate pe care l-ar prezenta viziunea religioasă (în cazul culturii occidentale, cea creștină), acest zid impune o nouă lume, întemeiată pe convingeri (paradoxal, aproape religioase!), care resping radical intervențiile și criticile spirituale care li se opun. De remarcat este chiar faptul că justificările ulterioare ale minții moderne, cele care întemeiază experiențe personale, dinspre această nouă reprezentare, aparțin unui mediu cultural care le-a impus deja, cu mult înainte ca ele să devină stări personalizate. Aici este prezent semnul care indică în ce măsură adeptul acestei lumi în plină construcție experiază de manieră personală un refuz deja gândit și construit pentru el. În plus, orientarea alegerilor sale, pe care el însuși le vizualizează ca manifestări ale libertății absolute, coalizează cu stări contradictorii prezente într-o conștiință agresată și configurată de indiferență, până la amorțire, și obișnuită, în consecință, să aleagă răspunsuri care convin și nu răspunsuri care construiesc. Această experiență confirmă că mintea modernității își modelează dispozițiile doar în raport cu ceea ce i se potrivește, lăsându-se asimilată de propriile ei obișnuințe.
Sensul interior al lucrurilor
Mintea care caută în Dumnezeu acționează în conformitate cu sensul spiritual prezent deja în lucruri, depășind deopotrivă, prin exersarea unei asceze libere, de adâncire în sine, angoasele inutile și voința de a crea cu orice preț. Odată ce a ajuns să intuiască și să descifreze prezența sensului, dinspre dinamismul perspectivei care i se deschide în mediul adânc al interiorității personale, căutătorul începe un drum ascendent, de-a lungul căruia obiectivul constant rămâne acela de a nu se lăsa cuprins de tendințe care se opun sensului spiritual din lucruri. El face aceasta, acceptând că existența lui întreagă este înconjurată de lucruri și că lucrul în sine nu este rău. De aceea, fără să le respingă, convins fiind că toate sunt „bune foarte”, învață să nu privească lucrurile, ci substanța lor spirituală. Nu o face însă dinspre falsa premisă că lucrurile ar fi rele în ele însele, ci dinspre accesul, exersat prin exerciții de ordin spiritual, la rezonanța activă din interioritate, care-i revelează că orice lucru exterior este, în egală măsură, un semn complementar semnelor din conștiință, puse de Dumnezeu ca repere vitale înaintării. Cu alte cuvinte, el găsește în propria lume interioară corespondentul lucrurilor cu care relaționează în existența imediată, reperându-l ca semn în conștiință. Acest corespondent nu este neapărat identic celui din lucruri, cât principial. Fiecare trimite la tot atâtea sensuri utile devenirii spirituale și exersării puterii de a rezista zidului impus de reflecția care condiționează blocând accesul la principiul lucrurilor. Acest exercițiu începe prin decizia voinței de a identifica principiul care leagă cele două dimensiuni și continuă prin controlul gândurilor lipsite de conținut precis. Este vorba despre atenția crescută la mesajul semnelor, manifestată prin exerciții continue de luciditate interioară. Ca mediu al gândurilor, mintea dezvoltă, cu timpul, un potențial care, pentru a fi creator, trebuie să se plieze pe sensul unei căutări în raport fidel cu înscrisul din conștiință.
Ovidius Naso (43 î.Hr -18 d.Hr): ”Văd calea cea bună și o accept, dar o urmez pe cea rea”
Refuzul de a crea în afara lui Dumnezeu
Așa cum sugeram anterior, de-a lungul acestui drum, obstacolul radical este construit de imboldul de a crea continuu doar în afara căutării în Dumnezeu. De observat că înainte de a deveni expresie vizibilă și, din nefericire, viabilă, într-un construct social, acest imbold este, mai întâi, o trăsătură specifică ființei vii, legată de propria ei libertate de a se construi interior împreună cu Dumnezeu sau de a se dizolva absolut liber, în afara Lui, trăind, paradoxal, cu sentimentul eliberator al unei creativități problematice. Cultura care creează într-un elan de eliberare golit de conținut spiritual, a devenit deja o sintagmă la modă, aproape un ideal, care vorbește despre sine fără a spune nimic. Cât timp ține să creeze într-un elan paralel cu prezența lui Dumnezeu din conștiință, această cultură este, în perspectiva veșniciei, maculatura care alimentează teroarea infernului, o adunătură gigantică de construcții mentale active într-un debordant și inutil proiect de a crea doar pentru a crea. Din multitudinea de posibilități cu care este înzestrată, ființa vie se pliază tocmai acestui imbold care refuză perenitatea, vocația veșnic spirituală a omului, conținută în mesajul semnelor din conștiință. Există atâtea mecanisme interioare care o pot configura în bine, care-i pot conferi puteri spirituale excepționale, care devin, la rândul lor, unice și irepetabile, chiar dinspre faptul că sunt exersate în fiecare om unic în veșnicie; totuși, ființa vie se atașează, înainte de toate, aproape sinucigaș, de acest imbold, de singurul care dezvoltă toate mecanismele posibile pentru a-L refuza pe Dumnezeu. Această realitate, instituită interior sub formă de regulă, pe care-mi permit să o evaluez drept sui generis, în sensul că nu mai poate fi comparată cu nimic pentru că, dinspre un refuz absurd, nimeni nu-i mai interoghează validitatea conținutului, generează răspunsuri în lanț care-și „oferă”, fiecare,vocația de a întemeia certitudini. Or, pentru că cele mai la îndemână sunt răspunsurile, dinspre creații și căutări care nu țin seamă de reguli, ci doar de subiectivitatea inspirației care le „creează” instituindu-le ca sui generis– acestora, Dumnezeu, ca referent, fiindu-le refuzat –, ele nu mai condiționează moral, și de aceea generează ipoteze ușor asimilabile, care se transformă, în timp, în „adevăruri”.
Teama ca obstacol
Un alt obstacol, prezent de această dată în mintea care caută cu intermitențe, este teama, înțeleasă în sensul ei de reacție inconștientă față de un agent agresor lipsit de consistență. În situația de față, teama se naște din fragmentarea pe care o generează inconsecvența. Ea nimicește în fașă înaintarea minții către împlinirea potențialului ei spiritual. Menținerea minții în orice altceva decât în vocația ei originară, continuu legată de semnele înscrise în conștiință – dincolo de perspectivele formației ei intelectuale –, reduce potențialul creator al persoanei la minimul posibilităților ei. Regula de aur rămâne înaintarea conștientă și constantă într-un ritm configurat de prezența lui Dumnezeu. Urmarea ritmului în Dumnezeu se revelează minții ca o perspectivă în contrasens cu orice tendință distructivă. Genialitatea unui om care creează în afara acestui ritm este doar un dar golit de esențial. De aceea, avertismentele conștiinței, care, prin obișnuință, ori este deformată, ori tace vinovat, sunt violente în momentele cheie ale existenței. De altfel, numai „prin obișnuința” de ordin spiritual (ca exercițiu conștient și constant) „simțurile” omului desăvârșit sunt „învățate să deosebească binele și răul” (Evrei 5, 14) pentru a păși cu luciditate prin această lume fracturată de contradicții. Nu înțelegem în acest context, prin omul desăvârșit, nici pe sfânt și nici pe cel care a atins o ipotetică treaptă a perfecțiunii, ci pe omul matur spiritual [τέλειος], cel care caută împlinirea în Dumnezeu și lucrează continuu la îmbunătățirea lui interioară.
Împotriva logicii naturale
Călătoria conștientă a minții evidențiază imaginea unei umanități prinsă în capcana reflecțiilor lipsite de rigoarea, deopotrivă spirituală și epistemică, pe care o fondează doar atenția față de semnele din conștiință. În contradicție cu această perspectivă, mintea modernității – distanțată voit de orice perspectivă spirituală – construiește și impune certitudini întemeiate pe aparențe generate de intuiții subiective, pe care, ulterior, logica naturală, în ciuda inadvertențelor pe care le reperează constatându-le miezul defectuos, nu le mai poate deconstrui. Să nu înțelegem că nu ar putea s-o facă, ci că procesul social de activare a acestui gen de creație se impune până în momentul în care devine normă acompaniată de un întreg ansamblu de impuneri. Acest tip de normă definește în funcție de ceea ce corespunde gusturilor sale subiective, admite și reține doar ceea ce i se pare valabil și eludează agresiv orice raționament care i-ar invalida discursul. Noul model se împotrivește, prin mijloace coercitive, create de el însuși, oricărei reflecții care-i deranjează confortul speculativ. În experiența cotidiană a minții care-l configurează se derulează un proces straniu: cu cât i se întărește sentimentul de autoritate reflexivă, întemeiată pe subiectivismul aparenței și convingerea că observațiile sale sunt raționale, cu atât devine mai imposibil de combătut inerția care se instalează în această nouă perspectivă. De altfel, se poate verifica chiar în experiența imediată în ce măsură gândirea comună înclină, preponderent, spre tendințe și contradicții care construiesc alternative menite să funcționeze – până la consacrare – sub semnul unei autorități incapabilă să existe altfel decât prin impunere. Autocenzurarea, ca model conform cu noile tipologii panseiste, a devenit actualmente normă comportamentală. Sunt excluse, deopotrivă, în această recentă modelizare a realității, interogarea conștiinței și verificarea obiectivității certitudinilor de tip ideologic, constructe care cuprind ansamblul social ca o pânză de păianjen. Dinspre această viziune cu aparențe de progres nemaiîntâlnit în istoria umanității, este boicotat orice dialog care deconstruiește sau pune sub semnul întrebării, fie și numai prin reflecții de bun simț, noile certitudini. Libertatea de expresie este ea însăși scenarizată și condiționată până la conformitate cu regulile care gerează modelul impus. Sunt, evident, excluse asceza intelectuală, însingurarea contemplativă a minții, ca metode de cuprindere, de încopciere reflexivă a semnelor înscrise în conștiință, pentru a se practica panseul liber, fluiditatea semantică a genurilor, totul în raport doar cu o problematică libertate creatoare, văzută ca metodă unică și sigură pentru regândirea non-discriminatorie a umanului. Preocuparea, singura de altfel care interesează, este reconfigurarea umanității în raport cu libera expresie cenzurată doar de propriul ei avânt.
Dispoziția minții coerente
În fapt, oricine parcurge drumul cunoașterii printre semnele active din conștiință, receptându-le semnificațiile prin cuprindere reflexivă, rămâne surprins să constate că ansamblul acestei rețele care configurează interioritatea este mediat de subtila ei dispoziție de a fi în opoziție constantă față de tendințele centrifuge din spațiul naturii. Această dispoziție specifică, în disonanță cu imboldurile lipsite de substanță spirituală, inspiră mintea să ia decizii coerente. Receptarea conștientă a conținutului ei revelează căutătorului măsura potrivit căreia raportul cu tendințele dispersive, liber doar în aparență, coincide, în fapt, cu uitarea întemeierii profunde a naturii. Evident, nu este vorba despre închiderea într-o perspectivă de tip fatalist, ci despre constatarea refuzului ființei umane de a împlini potențialul spiritual pe care-l poartă în sine și a face, paradoxal, contrariul, în sensul indicat de expresia paulină: „nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19 ). Aceeași convingere a minții care și-a înțeles contradicțiile o indica Ovidius, în Metamorfoze, prin vocea Medeei: Video meliora proboque sed deteriora sequor. [”văd calea cea bună și o accept, dar o urmez pe cea rea”]
”Noua lume corectă”
Prin intermediul minții, natura se rătăcește în labirinturile propriilor ei creații, pentru că tinde să creeze din impresii o lume căreia îi acordă statut de realitate. Și totuși, voința deține resursele necesare pentru a înclina către partea care se opune naturii și de aceea, ca suport al acțiunii, susține ofensiv deciziile care au ca scop îmbunătățirea interioară. Drama omului începe când această dimensiune nou construită se constituie ca opoziție față de potențialul spiritual al naturii. Opunându-se lumii adevărate – adică potențialului real indicat de semnele din conștiință –, realitatea nou creată se instalează prin tendința continuă de a se valida și impune în mintea care se autocenzurează, indiferent de mijloace utilizate și de consecințe. Aceasta este ”noua lume corectă”.