Nectarie, Sfântul care descoperă cerulNicușor Nacu 08.09.2017
Drumul spre ordinea interioară
În plin august torid, sfântul radia o răcoare mistică pe care o puteai simţi aproape trupeşte.
Pentru conştiinţa ortodoxă, Sfântul Nectarie a devenit deja un nume sinonim cu minunea. Despre el s-a vorbit şi se vorbeşte constant, semn al preţuirii de care se bucură în spaţiul creştinismului ortodox. Până într-acolo încât uzajul de a da mărturie despre minunile sale sau despre bucuriile resimţite de cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă apare aproape mai important decât faptul de a vorbi despre viaţa sa!
De ce nu am voie să tac
Fiecare mărturie este, înainte de toate, generată de convingerea că Dumnezeu lucrează prin sfinţii Săi. Orice mărturie este, însă, mai întâi, expresia unei confirmări interioare a acestei lucrări iar cel care trăieşte experienţa ei simte că trebuie să vorbească şi altora despre ea. De altfel, fără această confirmare, omul nu ar fi capabil să spună decât banalităţi. Când, însă ea este evidentă, omul “ştie de ce!” nu mai are voie să tacă şi chiar dacă nu ştie ce trebuie să spună pentru a fi convingător. Astfel, cel care înaintează spre Dumnezeu, făcându-şi loc printre obstacolele sufletului şi minţii sale, de cele mai multe ori create chiar de el însuşi, trăieşte din plin confirmarea că drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu – realizabilă, mai întâi, înăuntrul inimii sale – se face, în afara efortului de ordin personal, şi prin sporirea atenţiei la lucrarea sfinţilor Săi.
Am avut privilegiul de a face drumul spre locul unde odihneşte rugător Sfântul Nectarie, bucurându-mă, aidoma altor semeni, de apropierea lui, de prieteneasca lui prezenţă, aproape simţindu-i puterea mijlocitoare către Hristos a rugăciunilor noastre. Realizarea acestui gen de drum – drumul pelerinului – face parte, şi ea, din multitudinea de chemări pe care Domnul ni le adresează constant pentru a împlini ordinea interioară, ordinea înăuntrul căreia El ne aşteaptă pe toţi. Am simţit, la capătul drumului, în preajma sfântului, Prezenţa iubirii lui Dumnezeu şi certitudinea că drumul pe care el l-a parcurs, construit din alegerea sa voluntară de a fi de partea lui Hristos, poate fi aproape atins de către cei care-i ajung în preajmă cu dorinţa de a se îndrepta interior.
Eghina, lumea prezenţei lui Dumnezeu
Aceasta nu înseamnă că iubirea lui Dumnezeu nu poate fi simţită ca prezentă oriunde, ci că sfântul, din timpul vieţii sale şi după moarte, va fi intrat, treptat, prin eforturi, doar de Dumnezeu ştiute, în ordinea care L-a făcut pe Domnul păcii să-i sălăşluiască în suflet şi trup şi, de aici, să ne trimită nouă, cei care venim spre el, încă insensibili la această Prezenţă, certitudinea prezenţei Acestei iubiri. Am simţit acolo, în biserica lui din Eghina, că Sfântul nu ni se face cunoscut doar prin serii de minuni, fiecare în parte de o importanţă capitală pentru cel care a trăit-o, ci prin puterea cu care face vizibilă Prezenţa lui Dumnezeu prin chiar prezenţa lui. Am sentimentul că revelarea Acestei Prezenţe este minunea constantă pe care o face Sfântul Nectarie. Ceva ce noi nu putem nici numi şi nici înţelege – pentru că nu aparţine lumii simţuale în care ne mişcăm - ceva aidoma unei stări care vine dinspre ordinea interioară, în Hristos, la care sfântul ajunsese încă din timpul vieţii sale, se revarsă, prin harul Duhului Sfânt, în juru-i. Iar această revărsare vie şi mistică o simte orice pelerin care ajunge în preajma lui.
Plecarea lui la Domnul va fi transfigurat total locul în care a trăit, prin trupul său care a primit darul nestricăciunii, într-o revelaţie a Vieţii, o bucurie care se transmite mângâietor oricărei fiinţe care vine pentru a petrece, lângă el, în rugăciune o parte din timpul său. În plină căldură de august torid, cum numai la Eghina am putut simţi, în jurul sfântului radia o prospeţime spirituală, o răcoare mistică pe care o puteai simţi aproape trupeşte, o adiere de Viaţă care transfigura totul în jur. Suflete venite de pretutindeni pentru a aduce, fiecare cu sine, legături de neputinţe, de bucurii, de rugăciuni şi gânduri, plecau purtând cu ele o altă lume, o lume despre care nu ştiau încă nimic înainte de a ajunge în preajma sfântului. Este vorba despre lumea prezenţei lui Dumnezeu, o prezenţă pe care sfântul o face tangibilă. Aceste suflete vor fi învăţat aproape spontan că nu Sfântul este autorul minunilor, ci că Dumnezeu răspunde iubitor rugăciunilor celui care, din timpul zbuciumatei sale vieţi, a acceptat să facă, fără să dea o clipă înapoi, drumul spre ordinea care l-a legat pe vecie de iubirea lui Hristos. Această ordine se instaurează şi devine fertilă în întregul fiinţei celui care înaintează spre Dumnezeu, dându-I voii Acestuia întâietate în structurile ei cele mai intime.
Întâlnire cu Viaţa însăşi
Stând în preajma locului în care odihneşte activ şi rugător Sfântul Nectarie, am priceput, lăsându-mi mintea să lucreze potrivit voii lui Dumnezeu, de ce faptul de a medita cu atenţie la lucrarea sfântului coincide cu primirea Domnului în inima mea. Oricine vine la întâlnirea temporală şi spaţială cu sfântul care L-a primit pe Hristos în limitele vieţii lui pământeşti pentru a se deschide Vieţii care nu moare, vine acum şi aici la întâlnirea cu Viaţa Însăşi, cu Cel care anunţa tuturor celor atenţi la îndemnurile Lui că cine primeşte pe unul din trimişii Săi, îl primeşte pe El (Mt. 10 : 40). În acest sens, cine vine să cinstească viaţa şi lucrarea sfântului, cinsteşte pe Dumnezeu, Cel pe care sfântul, prin viaţa sa meticulos şi iubitor ordonată în Hristos, L-a făcut şi-l face continuu prezent celor Care-L caută. Lângă Sfântul Nectarie am simţit prezentă frumuseţea sub toate chipurile, pricepând, din nou, ca în vremea copilăriei mele, cu mintea aproape golită de gânduri, cum este posibil ca o fiinţă care îndeplineşte cu bucurie poruncile să devină pentru eternitate prietenul lui Hristos (In. 15:14) şi casnic al lui Dumnezeu (Ef. 2:19).
Starea de bucurie spirituală resimţită de pelerinul care ajunge la Eghina, în preajma sfântului, sau dialoghează de departe cu el, prin rugăciune – pentru că el îşi manifestă oriunde prezenţa, continuându-şi de dincolo disponibilitatea pe care a arătat-o celorlalţi în timpul vieţii –, nu poate veni decât dinspre o persoană care-şi va fi câştigat deja din timpul vieţii calitatea de „prieten” al lui Hristos. Acest prieten, chiar trecând dincolo de pragul acestei vieţi, „stând în faţa tronului lui Dumnezeu” (după cum citim în Acatistul care-i este dedicat) nu pridideşte să mijlocească pentru semenii săi.