Medi(†)ații

Învierea, dizolvare a absurduluiNicușor Nacu 25.04.2017

-absurdului din gândirea celuilalt nu-i poți răspunde convingător-

În perspectivă creștină, existența se împlinește în faptul Învierii. Indiferent de gradul ei de subtilitate, materia continuă să rămână brută iar viața, în afara Învierii, nu este decât o înlănțuire de puncte lipsite de finalitate. De aceea, Învierea este răspunsul pe care creștinismul îl dă atât materialității cât și provocărilor absurdului, iar omul care crede în realitatea Învierii învață să-i însușească sensul activ în viața sa interioară. Acest om face deja notă distinctă în lume, pentru că el mărturisește Adevărul întemeietor al creștinismului. Sfântul Pavel evidenția caracterul absolut al Învierii (1 Cor. 15:17) când, adresându-se încăpățânării corintenilor – convertiți care o interpretau după bunul plac – le spunea că dacă Hristos nu a înviat (adică dacă nu există Înviere), atunci credința, doar ca act volitiv, este un non-sens. Este doar adunare de cuvinte în jurul unui ideal care se stinge în el însuși. Altfel spus, fără Înviere, orice viață ar fi doar o apariție care se dizolvă într-un ocean de materie amorfă. În fapt, orice existență personală este coerentă doar dacă este înțeleasă în perspectiva dăinuirii sale individuale, dincolo de moarte, în Înviere, ținând cont că învierea lăuntrică, mai întâi (ca semn interior), o poartă fiecare cu sine de-a lungul unei vieți înviate în Hristos, la fel de concretă ca materia pe care o pipăim.

citește articolul


Învierea nu este absolutul Puterii, ci absolutul IubiriiNicușor Nacu 24.04.2017

Veșnicia vieții cu El este tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla.

Prin Jertfă, Dumnezeul Iubirii dăruiește Viața care învață clipă de clipă ce trebuie să fie o viață. Crezând în această viață înviată, prin fidelitate față de Cuvântul, căutătorul în Dumnezeu înțelege că Biruitorul interior al morții a redus-o pentru veșnicie la o simplă potență inconsistentă. Învingându-i neantul, El dăruiește fiecăruia, acum, plinătatea Vieții în cele ale firii. Și chiar dacă filosofia cea mai bună este gândirea la moarte, orice căutător în Dumnezeu înțelege Învierea ca absolutul care rupe artificiile minții, amintindu-i în permanență că lumina este conținutul oricărei vieți trăită în trup. De aceea, „Hristos a înviat din morți!” nu este doar mărturisire, ci și trăire continuă în « Ziua Învierii », ca repetare interioară a unui fapt împlinit pentru veșnicie, lumină semănată întru transfigurarea care începe cu clipa de Acum!

citește articolul


Experiența suferinței celuilaltNicușor Nacu 03.03.2017

Acum mai bine de 20 de ani descopeream gândirea Arhimandritului Sofronie. Reflecția sa teologică mă scotea cu o delicatețe infinită din lumea textelor de filosofie și istorie a religiilor, introducându-mă în lumea tainei, fără să mă lase să plec, totuși, din universul care-mi era drag. Textele și experiența sa duhovnicească au bulversat efectiv toate criteriile mele de întâlnire cu cel care este diferit de mine. Unul dintre ele, care a rămas efectiv, imprimat în cutele cele mai profunde ale sufletului meu spune că „În Hristos, noi am primit revelația valorii inestimabile pe care o are omul. De aceea îl iubim ca pe propria noastră viață... Observând aceste ființe prețioase, fie ele chiar în stare de cădere, inima noastră se sfărâmă în mod natural, căutând astfel mijloacele de a-i salva pentru faptul că-i iubim...” Or, ceea ce am învățat treptat, cu greutate, rupând în mine multe false certitudini, este faptul că în acest efort de salvare, „sufletul trăiește efectiv experiența de a sta chiar în fața zidului morții. Această experiență este asemănătoare cu întristarea unei mame care-și ține în brațe copilul pe cale să moară. Sentimentul că nu există ieșire și că sfârșitul este ineluctabil, înghite orice alt sentiment; sufletul celui care se roagă «moare» cu cei pentru care se roagă”. (La prière, expérience de l’éternité, p. 89)

 

citește articolul


Prin postire!Nicușor Nacu 28.02.2017

O săptămână lungă, după o lună plină de întâlniri și câteva experiențe tari. Unele intelectuale, altele spirituale. Nu știu cum se face, însă le rețin doar pe cele spirituale. Zilele acestea sunt parcă mai pline de ele. Și, într-un fel, fiecare trimite la un sens pe care nu-l descoperisem până acum. Călătoresc spre Zürich cu un prieten, istoric al religiilor, și el. Protestant spre agnostic, ateu. Nu-l pot defini încă. Află că sunt de confesiune și de convingere creștin-ortodoxă. Discret, nu mă întreabă dacă sunt practicant. Nici eu nu consider că este necesar să-i fac confidențe spirituale. Vorbim de-ale noastre iar el devine din ce în ce mai curios să afle despre ortodoxia românească. Nu știu cum am ajuns de la fenomenologia și statutul epistemic al certitudinii la ortodoxia românească, însă am ajuns. Concentrat să-i definesc această parte a ortodoxiei, îi spun - dintr-o dată - că astăzi este începutul Postului Paștelui. Totul se oprește aici. Mă întreabă, cu o curiozitate pe care într-o zi mă voi strădui să o adun în cuvinte, ce înseamnă exact pentru un creștin ortodox să țină post. Stau puțin pe gânduri, îmi storc creierii până la epuizare și-L rog pe Domnul să mă ajute să uit toate cuvintele și cărțile pe care le-am citit, pentru a mă păstra doar la cele care pot fi utile pentru ca ele să-l atingă direct în suflet.

citește articolul


Mintea și lumea cer refacereaNicușor Nacu 08.02.2017

Experiența cotidiană ne așază față în față cu neputința de a infirma sau confirma validitatea unor manifestări umane cu caracter spiritual. Și pentru că verdictul aparține în mod suveran unui Dumnezeu care înțelege interior, în absolut, textura oricărei dimensiuni, înțelept este să-i lăsăm Lui judecata în legătură cu situații cărora nu le surprindem și nu le vom surprinde niciodată coerent conținutul. Ceea ce nu înseamnă că nu putem reacționa critic în legătură cu un aspect moral, mai ales când, prin consecințele sale, acesta tinde să dizolve până la eliminare profunzimile etice ale normei. În principiu, o viziune critică legată de un aspect, nu înseamnă judecată, ci perceperea unor nuanțe care contravin normei în sine. Cu toate acestea, se impune ca naturală reacția care, prin ordinea care o introduce în lucruri, vine dinspre conștiința limitelor. Dacă nu putem înainta cu întrebări tari acolo unde ele se izbesc de ordinea tainei, putem utiliza, în schimb, întrebarea și critica dialectică atunci când o situație anume pune norma sub semnul întrebării.

Exigențele minții în raport cu aproapele

citește articolul