Timpul acesta Nicușor Nacu 10.05.2017

În Înviere este dat tot răspunsul!

Timpul meu nu-mi aparține. Nu mi-a aparținut niciodată. Este doar o repetiție de daruri pe care le primesc continuu preț de o idee, de sensuri instantanee pe care le fructific sau nu, o căutare care sfârșește într-o altă căutare.

Nevoia de a dărui

Cred că a dărui cuiva o parte a acestui dar care mi se oferă clipă de clipă este cea mai intensă acțiune realizabilă pentru a mulțumi Domnului pentru faptul că-mi permite să rămân încă în această existență. A dărui cuiva este în egală măsură întâlnire și bucurie dăruitoare, spontană, naturală, care presupune, în orice ființă care recunoaște preaplinul din gratuitatea darurilor primite, uitarea instantanee a acțiunii făcute. Orice ființă vie este deja o parte activă din planul lui Dumnezeu. Iar proximitatea ei este provocarea care ne este dată clipă de clipă pentru a înțelege acest plan comunional. De aceea, a dărui nu este doar o recunoaștere a fecundității chipului din mine, ci și un răspuns la o chemare care are nevoie de el pentru a se împlini prin actualizare continuă, venită dinspre voința de a nu întrerupe ciclul înaintării, de a „pătrunde în”, de a te lăsa cuprins de El. De altfel, în el însuși, glasul cuiva care cere, de departe sau de aproape, este o așteptare, o foame și o sete nenumibile la care, răspunzând,  împlinesc chipul prezent în străfundurile mele. Răspunsul meu este, de fapt, întâlnirea cu Cel Nenumit în chiar chipul pe care-l port spre dobândirea asemănării care este, la rândul ei, urmare a lanțului meu de răspunsuri conștiente, chiar chipul actualizat.

Starea de întâlnire

Nu este superioritatea intelectuală a unei ființe cea care decide în legătură cu calitatea răspunsurilor pe care le dăruiește cuiva (un răspuns este și el un dar, nu ?), ci trăirea ei în timpul suspendat al întâlnirii cu cel Înviat, în acest timp care nu-i aparține. Doar dinspre această întâlnire permanentă, petrecută fie în universitate, fie în fața colii de hârtie sau a computerului, fie în orice colț al lumii, poate un răspuns să pătrundă mintea celui care așteaptă o lămurire sau o explicație, aparent intelectuale. Cel care dă răspunsul trebuie să trăiască activ această stare de întâlnire. Va activa astfel sensuri care pătrund în profunzimile interiorității celui care așteaptă. Toți trăim, la un nivel sau un altul, această așteptare care ne așază pe fiecare în parte față în față cu propriile noastre necunoscute. Iar, pentru a fi fecund, răspunsul la această așteptare trebuie să provoace: ori confirmare pentru efortul depus, ori interogații pentru situări încă neclare, ori liniște pentru stări anterior incerte. Există între oameni o diferență evidentă de nivel intelectual, însă nu este acest nivel cel care le decide, în ultimă instanță, calitatea răspunsului, ci statutul lor (c-o recunosc sau nu în forul lor interior) de ființe care, într-un fel sau altul, așteaptă. A-ți recunoaște această situare este o stare de sănătate a resorturilor noastre interioare, semnul care te ajută să înaintezi ca un novice spre cel care, aparent, este inferior din punctul de vedere al nivelului intelectual. În realitate,    privindu-l cu umilință, te recunoști în propria-ți așteptare. Această stare ar trebuie să facă parte continuă din condiția noastră de lucrători în via Domnului.

Cineva mă trage de mânecă

Omul mic de care îmi aduc aminte, adică celălalt, sunt eu care mă întâlnesc cu ceilalți, eu care sunt într-o așteptare de confirmare a vieții pe care o port. Însă, nu-mi aduc aminte de el și nu vin în întâmpinarea lui pentru a-mi asigura eventuala aducere aminte a altuia de mine, ca într-un proces de reciprocitate mercantilă. Îmi aduc aminte de el pentru că resorturile mele interioare îmi dictează că eu sunt încă viu atât timp cât mintea mea întreagă nu-l uită pe celălalt, îl păstrează acolo continuu, neuitându-i suferința sau bucuria așteptării. În plus, nu pot să nu fiu atent la glasul Celui care mă trage de mânecă prin semnele cele mai diverse, care-mi dă ghionturi pentru a mă dezmorți din false certitudini și oboseli create de mine însumi, care nu au nimic de a face cu ceea ce El a sădit în mine. Și nu pot să nu mă uimesc în fața unui mister, care-mi explică fără să pot înțelege, cine este celălalt aflat în așteptare. Această explicație tainică este îndemnul care-mi indică absoluitatea de neînlocuit a celuilalt. Interior, tainic, dincolo de cuvinte, găsim răspunsuri care ne confirmă un adevăr pe care-l trăim fără să-l cuprindem: „cine dintre oameni știe ale omului, fără numai duhul omului care este întru el?“ (I Cor. 2 : 11).

Împreună căutăm Adevărul

Întâlnim oameni și relaționăm cu ei ca expresie a puterii noastre, dăruită de altfel, de a le cuprinde bogăția în chiar spațiul propriei noastre interiorități, ca semn că nu putem să urcăm spre Dumnezeu dacă nu facem drumul și prin cei pe care El ni i-a pus pe cale. Pentru a o face, suntem oarecum condiționați de chemarea interioară de a ordona ceea ce nu este în ordine, de a găsi resurse acolo unde acestea par să lipsească și de a continua să sporim vigilența relativă la propriile noastre neputințe. Așa vom reuși cel puțin să înțelegem puținătatea puterii noastre de cuprindere și necesitatea de a exista prin ceilalți. Nu prin mandat, ci prin regăsirea scopului comun: căutarea dureroasă a Adevărului la care fiecare aspiră, mai departe sau mai aproape de el.

Aproape de noi, în veşnicie

Nu putem fi mulțumiți tot timpul de cele cărora trebuie să le facem față zilnic. Însă, nu este aceasta provocarea noastră? Pentru oricine are conștiința unicității propriei sale vieți, nu este aceasta lupta obligatorie? Cu cât timpul trece, cu atât mai intens încep să capete contur în conștiința mea toate adevărurile atât de ample și, din păcate, nebăgate în seamă ale autenticului creștinism înăuntrul căruia am crescut și peste care am trecut privindu-l, așa, de departe. Chiar și insomniile noastre sunt tot o expresie ale provocărilor obligatorii! Totul este luptă: cu noi, mai ales cu gândurile noastre, cu putințe și neputințe constante, cu provocări pe care le „provocăm” inconștient! De aceea – cel puțin pentru mine – a fi învățat, treptat, să trăiesc în speranță – este soluția la toate cele care par absurde. Și recunosc, viața – așa cum subiectiv o cunoaștem – are, cel puțin la exterior, partea ei de absurd.

Însă, a fi împotriva curentului este marea provocare a celui care simte că ceva nu-i în regulă. La nivelul conștiinței descoperă omul, dincolo de percepția eului, o identitate spirituală care oferă sens la întrebările legate de problematica existenței luată în fațetele ei absurde precum moartea și suferința. Îmi spunea un prieten drag să găsesc, ca o continuare a vocației de a găsi esențialului locul ce i se cuvine în viață, timp necesar pentru interiorizarea efectivă. Sper să o pot face pentru că aproape de noi, cu noi, în veșnicie, în Înviere, este dat tot răspunsul!

Cineva mă trage de mânecă prin semnele cele mai diverse, îmi dă ghionturi pentru a mă dezmorți din false certitudini și oboseli create de mine însumi, care nu au nimic de a face cu ceea ce El a sădit în mine. Răspunsul meu este, de fapt, întâlnirea cu Cel Nenumit în chiar chipul pe care-l port, spre dobândirea asemănării.

Timpul meu nu este decât o repetiție de daruri pe care le primesc continuu, de sensuri instantanee pe care le fructific sau nu, o căutare care sfârșește într-o altă căutare.

De același autor