"Știința fără conștiință este ruina sufletului" François Rabelais

Luna și soarele sau Berlinala meaDr.phil. Cătălina Ene Onea 27.02.2019

Despre Ceremonia de decernare a Premiilor Festivalului International de Film de la Berlin (7-17 februarie 2019) - O altfel de relatare -

16 februarie 2019, ora 17. Doar două ore până la Ceremonia de decernare a premiilor din cadrul celei de-a 69-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. Pe masă, invitația de a urmări gala de închidere a festivalului chiar din sala de la Berlinale Palast, primită cu mare bucurie de la biroul de presă, cu numai o zi înainte. Această acreditare jurnalistică specială pentru covorul roșu, în seara de Gală, este râvnită de mai toți jurnaliștii, dar obținută doar de … „norocoși”, locurile în sală, chiar și cele în picioare (așa cum era trecut și pe acreditarea mea), fiind extrem de limitate. În anii trecuți, cel mai bun „loc” obținut de mine fusese cel … de pe lista de așteptare; de data acesta m-am simțit de la început cu șansa de partea mea, știam că cifra trei, sub auspiciile căreia se desfășura prezența mea actuală la Festival, mi-a purtat mereu noroc – și așa a și fost: La Berlinala 2019 am primit microfonul oficial la mai multe conferințe de presă, am avut astfel șansa să îi „iau la întrebări” și să intru în dialog cu Christian Bale, Diane Krüger, Martin Freeman, Charlotte Rampling, Isabel Coixet ș.a., să prind parcă din zbor o fotografie cu Casey Affleck, Geraldine Chaplin, Adam McKay sau Fatih Akin, să cunosc oameni veniți din toate colțurile lumii pentru cel mai mare festival de film dedicat publicului la nivel mondial, și nu în ultimul rând să îmi fac din colegi jurnaliști de diferite naționalități noi prieteni de suflet, de care să mă despart cu formula „Până la următoarea Berlinală!”.

citește articolul


Invidia care ...ne unește - ”Abesalom! Abesalom!”Eugen Cojocaru 26.02.2019

  • Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu stau, câteodată, şi mă gândesc ce vremi şi români mai erau prin părţile acestea înainte de a pustii „comunismul asiatic” România noastră cea Întreagă… Şi nu cred să greşesc prea mult a crede că eram mult mai uniţi, mai încrezători, în cuget şi simţiri, unii în alţii!

Dar aceasta se întâmpla, desigur, înainte ca Lucifer să facă o „vizită de lucru”, jos „la cazane”, unde asudau toți „bătu-i-ar crucea” întreţinând focul şi împingând înapoi, „la căldurică”, pe cei care încercau să fugă… Numai unul stătea plictisit lângă „căzănelul” său, răsfoia Plaiul cu boi, bea Martini cu gheaţă şi nici cu coada nu se uita la treaba lui… Ce faci aici? De ce nu lucrezi?!, se răsteşte Mai-Marele-’Ncornorat. - Şefule, nu mai pot! Ia-mă de-aici - mă plictisesc de moarte! - Cum aşa?!, se miră Şefu’. Păi eu răspund de secţia români’… - Şi? - Şi nu-mi rămâne nimic de făcut! - Cum asta?! - Uite-aşa: Cum încearcă unul să scape, imediat îl trag ceilalţi înapoi!!”

citește articolul


Sfântul Apostol Pavel – modelul refacerii morale a societății românești post-comunisteProf. Dr. Nicolae M. Constantinescu 22.02.2019

  • După 1989 societatea românească a simţit nevoia curăţirii de păcatele care au culminat cu crimele din decembrie 1989, oferind concetăţenilor noştri o gamă variată de modalităţi impuse de convingerile politice ale fiecăruia. De la afirmarea comunismului cu faţă umană, care nu-şi reproşează nimic - la blamarea de către alţii „in corpore” atât a doctrinei, cât şi a celor care au aderat la partidul comunist; de la ”ne răzbunăm” la ”iertăm, dar nu uităm”,    ajungându-se ca astăzi, în condiţiile în care în jur de 90% dintre români ne declarăm creştini, să fie aplicate cu osârdie toate metodele malefice, care ne-au înveninat viaţa şi în special să fie reînviat sub o formă mult mai perfidă „dosarul de cadre”, care a distrus atâtea vieţi şi a curmat atâtea cariere.

Să mă explic - şi fac acest lucru mai ales pentru cei tineri: începând cu 1948 s-a instituit în România obligativitatea autobiografiei pentru a permite „descifrarea” originii sociale în funcţie de care intrai sau nu la o facultate, erai sau nu admis într-o întreprindere sau instituţie, puteai sau nu să urmezi un doctorat, etc. O autobiografie în care treceai că erai negustor / fiu de negustor, ţăran înstărit / fiul lui, proprietar / fiu de proprietar, fabricant / fiu de fabricant, membru PNŢ-PNL / fiul lui, jandarm / fiu de jandarm, ofiţer pe frontul din Rusia, mai ales dacă fuseseşi şi decorat / fiul lui, ca să nu mai vorbim de fiii de diplomaţi, de preoţi, de medici care aveau cabinete medicale particulare, de moşieri - într-un cuvânt, de categoria socială denumită burghezo-moşierime, deci o asemenea autobiografie echivala cu un stigmat pentru toată viaţa, care-ţi bara drumul indiferent de valoarea pe care o demonstrai prin munca şi realizările tale.

citește articolul


A apărut nr. 161-162, februarie-martie 2019

Din sumar:

Cât de mult îi datorăm unui câine - pr. dr. Claudiu Băzăvan

Invidia care ... ne uneşte - Eugen Cojocaru

Trădarea şi delaţiunea ca un "sport naţional" - Stelian Gomboş

Boala: sfârşitul sau şansa unui nou început? - Florina Steliana Vasilescu

Sfântul Apostol Pavel -  modelul refacerii morale a societăţii româneşti post-comuniste - prof. univ. dr. Nicolae M. Constantinescu

Vremuri de Pre-Parusie? Identitatea de Sex-Rol: ofensivă New Age! - Silviu Alupei

"Lasă-mă să trăiesc!" - Gabriela Băducu

Harta minţii subiective sau despre ignorarea semnelor din conştiinţă - Nicuşor Nacu

Luna şi soarele sau Berlinala mea - Dr. phil. Cătălina Ene Onea

Muzeul timpului - Sabina Ene

Îndelungata conversaţie - Eduard Ioan Rădună

Irealul scăldat de ape reale - Cosmin St. Georgescu

Săptămâna - Monahia Zosima

Perspectiva luminoasă a postului - Dr.Roxana Constantinescu

Quiche cu spanac şi brânză - Valentina Georgescu

Gândirea în culori - Constantin St. Dogaru

Dispută între pustnici


PARTENERI