Se așezară în așa fel încât fiecare să vadă fața celuilalt. Nu se cunoșteau dinainte, dar acea voce stranie, mai frumoasă decât toate vocile auzite vreodată, îi vorbise fiecăruia despre misiunea încredințată lui și celorlalți doi. Nu știau exact timpul sau locul de întâlnire, se încredințaseră pur și simplu Duhului care îi ghidaseră din direcții opuse în acea parte a deșertului, aproape de ora înserării.

Capetele li se înclinară simultan, mâinile li se încrucișară pe piept și rostiră împreună această rugăciune de mulțumire: ”Tată a toate, Dumnezeule, ce avem aici de la Tine este. Primește mulțumirea noastră și ne binecuvintează și fie să facem pe mai departe voia Ta!” Odată cu ultimul cuvânt ridicară ochii și se uitară unul la celălalt cu uimire. Fiecare vorbise într-o limbă neauzită până atunci de ceilalți și totuși fiecare înțelesese perfect ce se spusese. Sufletele lor se înfiorară de emoție divină, căci prin acest miracol recunoscură Prezența divină.