Admiraţii de ieri, vinovaţii de aziFlorina Steliana Vasilescu 06.07.2016
“Începutul a toată smerenia este negrăirea de rău a aproapelui, nici de față, nici în lipsă!” (Sfântul Antonie cel Mare)
O fostă campioană a gimnasticii românești a lansat de curând o carte care a stârnit multă vâlvă în lumea comentatorilor sportivi, apoi valuri de dispute în toată mass-media.
Puşi la zid
Recunosc că, de vârsta Nadiei fiind, le-am admirat pe gimnaste constant și am crescut cu un deosebit respect pentru cei care fac sport de performanță. Am avut colege sportive care mă uimeau prin capacitatea lor de concentrare, prin perseverența şi stilul ordonat, echilibrat pe care numai practicarea sportului ți le pot da.
Octavian Belu şi Mariana Bitang, până mai ieri marii performeri ai gimnasticii, actualmente mari învinuiţi.
La scurt timp au apărut tabere pro şi contra Mariei Olaru și discuțiile au atins aspecte nebănuite ale perceperii și interpretării faptelor. Gestul Mariei de a scrie o carte nu ar fi însemnat nimic rău dacă nu s-ar fi găsit alții care s-o lanseze cu fast, s-o promoveze cu ardoare, deşi – sau poate tocmai pentru că!- ea venea oarecum împotriva curentului, dezvăluind aspecte necunoscute (sau nerecunoscute doar) ale vieții de campion. O carte care lăsa drum liber acuzelor. Perceperea fiecăruia dintre noi asupra lucrurilor este, normal, subiectivă, dar responsabilitatea față de adevăr trebuie să ne preocupe. Iar adevărul - chiar și când se vrea a fi “gol- goluț” - nu e totuna cu “a da din casă”, cu gândul doar la o vânzare de succes și cu o totală nebăgare de seama asupra posibilelor urmări. Cert este că a fost ajutată să facă valuri și mă întreb naiv: oare cine a îndemnat-o?
Tristeţea din privire
Marii învinuiți, cei care obţinuseră prestanță și renume pe baza suferinței sportivelor, sunt aceiaşi care, cu ani în urmă, înscriau record după record, prin instituirea unui stil de lucru, de viață, de ordine. Sunt aceiaşi care au creat Şcoala românească de gimnastică. Atunci îi adulam, dăruindu-le respectul și aprecierea noastră. Acum n-ar trebui să-i lăsăm singuri în fața tristeții. Pentru că o tristețe fără margini se revărsa din ochii celor doi antrenori… tăceau și ascultau, iar uneori își înghițeau lacrimile cu un soi de smerită demnitate .. căci intristarea smerește inima omului!
Din toată povestea asta, să ne oprim doar la două aspecte: atitudinea faţă de instituția autorității și întâlnirea cu suferința. Autoritatea stabileşte pozițiile și definește obligațiile înaintea libertăților, dar mai ales impune un soi de ascultare - și asta nu place tuturor! Nu oricine poate practica un asemenea sport! Instituţia autorităţii mai face ceva: își asumă responsabilitatea finalității drumului, pentru că știe de unde se pleacă i unde trebuie să se ajungă: la victorie. Acest drum a fost bătătorit de înaintași și instrumentele de lucru sunt cunoscute. Iar autoritate nu poate deține decât un mentor, un îndrumător, un om cu experiență pe a cărui mână “te lași”, convins că el este cel ce te poate modela, scoțând la iveală sclipirea de geniu pe care Dumnezeu ți-a dăruit-o și care zace precum talantul îngropat în suficiență și comoditate.
Fuga de suferinţă
Iar suferința e cea care se luptă fățiș cu dorința de a nu părăsi zona de confort, de a rămâne căldicei - chiar dacă teoretic știm că putem accede la un nivel superior în dezvoltarea propriei personalități. Ne e frică de schimbările care presupun uneori sacrificiu și durere. Două noţiuni care, de altfel, tind să dispară , în special din limbajul multor părinți. “Sacrificații am fost noi, ajunge, copiii noștri merită ceva mai mult”, iar durerea trebuie reconsiderată. Fie doar și pentru că suntem temeinic școliți să ocolim suferinţa: “ia o pastilă!”, “dă cu un spray!”, “Lipește un plasture!”.
Eroare profundă, dar cine s-o recunoască? Educaţia nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligatia de a-i face față – iată ce frumos lămurea Mircea Vulcănescu această problemă. Ocolirea cu orice preț a durerii, așa cum mulți sunt tentați să aleagă, e o soluție falsă și creează o stare de adevărat handicap în fața suferinței care oricum va apărea cândva, mai devreme sau mai târziu și care poate răvăși iremediabil personalitatea şi așteptările multora.
Performanţe şi aroganţe
Dar nu vi se pare că toată această mică furtună mediatică seamănă mult cu atitudinea unora față de actul credintei!?… Se invocă rigiditatea canoanelor, greutatea postului, imposibilitatea de a urma sfaturile unui duhovnic, lipsa de comunicare a Bisericii, etc. În realitate, însă, ignoranța și necredința, dezinteresul față de cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu, lipsa unui duhovnic (antrenorul nostru sufletesc), ba chiar și lenea sau reaua-voința sunt cele care încununează scuzele și veșnica amânare a căutării lui Dumnezeu.
Sigur, credința nu e un sport de masă, iar performanțele, cu atât mai mult cele sufletești, sunt un apanaj al elitelor. Sfânta credinţă nu este o simplă stare psihică pe care să o practice oricine “se antrenează”, ci un dar divin care se revarsă în om pe măsura dorinţei acestuia de a cunoaște și de a descoperi, pe măsura aruncării lui în dragostea lui Dumnezeu. Suferința sigur ne învață să-L chemăm pe Dumnezeu, mai iute, mai des, mai cu ardoare, dar trebuie să admitem că tot ea ne îmbogătește în recunoașterea limitelor și a neputințelor vremelnice. Pentru cei care ne-o asumăm, vine și marele premiu: ne vindecăm si ne îmbogățim, pe neașteptate!
Dar cu cei care nu sunt dispuși să admită autoritatea și nu acceptă suferința, ce va fi? Mi-e greu să spun. Intuiesc, însă, tristețea din ochii lui Dumnezeu.