Să începem cu noi!Oana Băzăvan 13.10.2017
Nu e cazul să ne întristăm că nu suntem supermen şi wonderwomen
Doi amici, dintre care unul preot, discutau deunăzi. Unul dintre ei întreabă oftând şi cu tonul un pic patetic: “Ce ne facem noi, părinte, cu poporul acesta?” La care preotul, hâtru din fire, îi răspunde sec: “Dar cine ne-a dat nouă poporul, dragule, ca să facem ceva cu el?”
Veşnic în aşteptarea… cui?
La o primă impresie, replica pare cinică iar situaţia în sine ar avea aer de comedie amară. Şi totuşi descoperă un aspect foarte trist al realităţii noastre. În ultima vreme poate mai mult ca niciodată, românul s-a obişnuit să se vaite. E drept că are şi motive, dar dincolo de ele, atitudinea
e una defetistă, lipsită de vlagă şi de iniţiativă, lâncezită şi bolnavă. Viaţa e grea, guvernul corupt, nu mai merge nimic în ţara asta, e criză, vine cutremurul, n-avem bani, n-avem timp sau n-avem chef. Ne vine să ne aşezăm cu fundul pe trotuar şi să stăm acolo până când, cu o mişcare de baghetă magică, cineva o să schimbe totul într-o clipită şi o să trăim cu toţii la vie en rose. Şi ce să vezi, nu se întâmplă aşa ceva! Suntem exact ca în bancul cu ucenicul de la mânăstire care se ruga fierbinte de câteva ore să i se aprindă becul ars, până când a venit un frate şi i l-a schimbat. Ne perpelim de griji naţionale, europene, mondiale, de guverne universale, de noua ordine mondială, de cataclisme, de apocalipse, de destine cosmice, deşi în ograda fiecăruia ar cam fi de lucrat…
Să începem cu noi!
Ne place să ne credem supereroi. Am fost crescuţi cu figuri istoricomitologice, cu poveşti despre strămoşi cu puteri supraomeneşti, despre o ţară care a ţinut piept tuturor, ni s-au alimentat complexele de superioritate ca în orice neam mic şi bătut de vânt. Dar când e vorba de lucruri care ne afectează direct, când e vorba să facem un gest cât de mic şi de concret pentru ca mâine să fie mai bine, cădem într-o apatie vrednică de milă. Şi atunci iar ridicăm din umeri şi iar ne căinăm pentru trecutul nostru glorios, încrucişându-ne mai strâns braţele la piept.
Poate că e momentul să ne coborâm puţin privirea de la linia orizontului la cea a gardului propriu. Să încercăm să sfinţim locşorul în care suntem. Să începem cu noi, cu ai noştri, cu cei din jurul nostru. Să ne facem fiecare curat în suflet. Desigur, nu vor face toţi la fel. Dar cu cât se aprind mai mulţi ca o lumânare pentru cei din jurul lor, cu atât lumina se va înmulţi şi ne va încălzi pe toţi. „Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.” (Matei 5 – 15)
Lumină din lumină…
Fiecare are rolul său şi rostul său pe acest drum. Nu e nevoie să ne visăm toţi salvatori de ţară, nu e nevoie să poarte fiecare în raniţa de soldat câte un baston de mareşal. Nu e nevoie să ne întristăm că nu suntem supermen şi wonderwomen. Suntem câte o rotiţă în marele mecanism, şi acest lucru nu trebuie să ne deprime, dimpotrivă: “Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup; (…) Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.” (I Cor. 12: 13, 26-27) Dacă ni s-a dat destinul sublim şi copleşitor de “lumina lumii”, nu cred că Dumnezeu ne-a văzut pe toţi ca pe nişte sori care să pârjolească tot pământul cu atâta căldură, nici nu ne-a pus în spinare sarcina de a asigura fotosinteza unei planete întregi. Ci mai degrabă ne-a dăruit harul de a ne aprinde de dragostea Lui şi de a da mai departe, flacără din flacără, lumină din lumină, fără să ne împuţinăm căldura.
Fiecare are rolul său şi rostul său pe acest drum. Nu e nevoie să ne visăm toţi salvatori de ţară, nu e nevoie să poarte fiecare în raniţa de soldat câte un baston de mareşal. Nu e nevoie să ne întristăm că nu suntem supermen şi wonderwomen. Suntem câte o rotiţă în marele mecanism, şi acest lucru nu trebuie să ne deprime, dimpotrivă: “Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup”.
”Începi să salvezi lumea salvând persoana una câte una, altfel este romantism grandios sau politică.” (Bukovski)