„Agresivitatea trădează lipsa de cultură”Georgeta Filitti 15.06.2017
Georgeta Filitti în dialog cu Tudor Petcu
-partea a II-a-
Recent, a fost mediatizat un scandal care gravitează în jurul personalităţii lui Vintilă Horia. Acuzat fiind chiar de antisemitism, s-a cerut şi retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Segarcea. Eu, personal, nu-l percep ca pe un scriitor antisemit, nu înţeleg de ce există acest scandal. De aceea, v-aş ruga dacă se poate cu privire la figura lui şi cum îl percepeţi dumneavoastră, ca istoric, pe Vintilă Horia, şi ce virtuţi îi găsiţi, umane şi scriitoriceşti.
Geniul lui Vintilă Horia
Mie mi se pare un scriitor absolut excepţional. În cazul lui, povestea începe de la Andre Wurster. Deci, evreii s-au manifestat împotriva lui pentru că, dumneavoastră ştiţi, la un moment dat, el a fost nominalizat pentru Premiul Goncourt (în 1960 – n.red.) şi s-a făcut foarte, foarte mult scandal. Sunt multe nedreptăţi care se fac pe lumea asta, dar această imagine negativă pe care încearcă să ne-o inculce nişte voci foarte sonore... să ştiţi că n-au defel dreptate! Un cercetător sau un simplu privitor obiectiv al operei lui Caftangioglu (numele real al lui Vintilă Horia a fost Gheorghe Caftangioglu –n. red.), are în primul rând valoarea artistică a lucrărilor lui şi, prin ele, nu transpare deloc, nici antisemitism, nici extremism.
Vedeţi dumneavoastră, noi avem un scriitor pe care îl putem folosi în orice împrejurare –e geniul lui care a intuit, în fiecare împrejurare a vieţii noastre, că se poate pune o etichetă. Or, eticheta asta, ce-mi vine minte din opera lui, este vorba de Caragiale, este această expresie deloc academică, „ba p-a mă-tii”. Dacă încerc să relev elementele antisemite, care sunt greu, dacă nu imposibil de decelat, pentru că nu există în opera lui Vintilă Horia, în schimb, sunt foarte la vedere toate strădaniile, tot efortul făcut, după 1949, mai explicit, de promovare a unor non-valori, numai pentru că erau eroi ai clasei muncitoare, numai pentru că fuseseră comunişti vârâţi colo sau dincolo. Fără să pledez pentru antisemitism, dumneavoastră vă daţi seama câţi dintre aceşti evrei au fost puşi în prim-planul scenei politice şi culturale? Oare, printre români, nu mai existau oameni care s-ar fi putut exprima, şi nu neapărat cu o conotaţie politică? Ne-am trezit că avem poeţi români – nu-i înşir. Nu mai era niciun poet român? Ba da, erau. Dar era literatură de sertar sau nici aceea, pentru că erau în puşcărie. Şi, atunci, de sus până jos, nu era un filosemitism explicit, dar el devenea o realitate. Şi, atunci, copil fiind, învăţai versurile Mariei Banuş, lui A. Toma, şi aşa mai departe. Eu nu vreau să diminuez valoarea intrinsecă a acestei creaţii, dar mai erau şi alţii. Care? Nu se ştie! Şi o întreagă generaţie a perceput cultura românească numai în acest ambalaj.
Unicul manual de istorie
Or, această impunere... pentru că, haideţi să fim serioşi, în istorie noi n-am avut, pregătindu-ne pentru facultate, o bibliografie: am avut un manual unic de istorie făcut de un subinginer, Mihai Roller! Adică toate manualele existente până atunci, până în 1955, când am intrat eu în facultatea de istorie, dumneavoastră credeţi că toate trebuiau să fie aruncate la coş? Astăzi, dacă luăm aceste manuale, aş zice că cele mai semnificative şi mai bine rânduite erau ale lui C.C. Giurescu şi P.P. Panaitescu; să nu credeţi că de sus până jos nu făceau decât să critice ceva şi să laude excesiv altceva. Doamne, fereşte! Îţi dădeau o imagine a istoriei României. Or, aceste manuale nouă nu ne-au fost accesibile. Noi am primit un manual unic al acestui sub-inginer după care trebuia să învăţăm şi, din păcate, tot ce am învăţat în facultate a însemnat epurarea informaţiei de orice lucru legat de istoria României! Istoria universală o făceam în accepţie sovietică, manualul era al lui Ierusalimschy, şi aşa mai departe.
Titi Livi fascistul
Trebuie să recunosc, e foarte greu să rămâi obiectiv. Ca om, eşti tentat să sari la bătaie. Ca istoric, trebuie să te stăpâneşti: trebuie să găseşti această forţă în tine încât nu în mod represiv, nu apelând la factori de tipul Securitate, şefi de cadre, tovarăşul cu însărcinări speciale, să încerci să-ţi promovezi ideile, ci cu argumente logice. Dar ştiţi ce înseamnă asta? Să gândeşti. Aş zice că regimul comunist în asta a avut mare grijă, ca noi să devenim nişte roboţei: ni se dădea o informaţie şi devenea un factor paternalist; aşteptam ca cineva să-mi vâre în cap, ca într-o pâlnie deschisă, nişte informaţii. Nu mă mai gândeam dacă ele sunt corecte, deşi simpla comparaţie între mai multe elemente făcea să răsară adevărul. Care elemente, când eu nu aveam acces la ele? Astăzi, când vorbesc cu tineri din jurul meu şi le spun că a existat un fond special în toate bibliotecile mari din ţară, se arată foarte uimiţi. Dumneavoastră vă vine să credeţi? Noi ne aflăm în Biblioteca Academiei – una din instituţiile cele mai prestigioase, bătrâna doamnă, Academia Română. La un moment dat, acest fond special cuprindea versuri ale lui Eminescu până la... Titus Livius. Ştiţi de ce? Pentru că opera lui Titus Livius, Ab urbe condita, era trecută într-un raft, depozitul fiind îngrijit de o persoană care nu avea cultură, nu avea informaţie, dar avea dosar foarte bun. Şi, atunci, îl întreabă pe un ştiutor, rămas, ca prin minune, secretar la o secţie a Academiei, cine e? că era opera „Titi Livi”. „Cine e Titi Livi ăsta?”. Şi acela, în bătaie de joc, îi răspunde: „un fascist nenorocit!”. Aşa se face că opera lui Titus Livius a rămas ani de zile la interzise, din cauza acestei glume nevinovate făcute de un coleg al nostru.
Preţul lenevirii
Vedeţi? Noi plătim lucrurile acestea acum. Şi le plătim pentru că refuzăm să fim informaţi, de fapt, noi ne lenevim gândirea, pentru că nu ni se pare convenabil să citim şi de colo, şi de colo, să facem comparaţii şi să judecăm cu capetele noastre cât rămâne valabil din opera lui Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia sau din cea a lui A. Toma sau Tertulian, şi balanţa veţi vedea că înclină foarte mult spre nişte oameni care, plini de talent, plini de geniu, au realizat opere recunoscute nu doar la noi, ci pe plan internaţional, şi nu au fost nicio clipă nişte activişti, nişte politruci, au fost nişte mari oameni de cultură!
Prăpastia dintre noi şi Occident
Dat fiind că în întrebarea precedentă pe care v-am adresat-o am menţionat numele lui Vintilă Horia, îmi aduc aminte acum că academicianul Basarab Nicolescu, pe care am avut plăcerea să-l cunosc, şi criticul literar Pompiliu Crăciunescu l-au numit pe Vintilă Horia „cavaler al tăcerii”. Credeţi că i se potriveşte această titulatură? Eu o regăsesc nobilă, o metaforă...
Da, este o formulă foarte inspirată, pentru că, vedeţi dumneavoastră, dincolo de patimile noastre politice, îţi place unul, nu-ţi place altul, îl critici pe unul, nu-l lauzi pe altul, nu întotdeauna justificat, rămâne opera de talia absolut internaţională a lui Vintilă Horia. Şi, atunci, e foarte potrivită această etichetă: e „cavaler al tăcerii”, dar opera rămâne. Titlul, să ştiţi, este foarte important.
Noi am trăit într-o epocă şi sunt tot mai mulţi cei care se uită reticent: „dar nu se poate să fi fost aşa fiindcă e o nebunie! cum adică?”. Dumneavoastră ştiţi că noi completam nişte fişe de cadre în care trebuia să-ţi mărturiseşti toată ascendenţa: era suficient să ai un părinte străin – chiar dacă fusese naturalizat în spaţiul românesc, erai privit cu reticenţă; era de ajuns să ai un părinte cu studii superioare – la fel, reticenţa era clară, erai „burghez”. Şi, atunci, ţi se conferea un statut pe nedrept, absolut pe nedrept, de om de ştiinţă, dacă spuneai că eşti copilul unui tată necunoscut, dacă spuneai că ai trăit până la 16 ani într-o casă unde, în loc de geamuri, ai avut o băşică de bou la colibă, acesta părea să fie elementul definitoriu ca să te promoveze să ajungi cercetător undeva, director într-altă parte... Cu tot respectul pentru oamenii aceştia foarte, foarte săraci - o realitate a României, trebuie spus că şi acest bagaj pe care alţii l-au avut, să înveţe de mici o limbă străină, să înveţe de mici să se poarte, să trăiască într-un mediu civilizat, înconjuraţi de lucruri frumoase, cu un dialog pe un ton măsurat şi echilibrat cu cei din jur, aceasta este o zestre care nu poate să fie ignorată, care te ajută să dialoghezi cu oameni atât din ţară cât şi din străinătate. Regimul comunist a ignorat cu bună ştiinţă acest aport al clasei burgheze şi astfel am pierdut teribil de mult. S-a creat o distanţă, o prăpastie între noi şi lumea occidentală, în primul rând, prăpastie care, până la război, nu exista.
Ne lipseşte finisajul comportamental!
Astăzi, când vorbim foarte insistent că noi, în 2008, am intrat în Europa, „facem şi dregem”, şi trimitem o echipă de căluşari în Europa, şi se mai duce o cântăreaţă, şi mai trimitem un album la un târg, ni se pare o minune, dar a fost o vreme îndelungă în care românii îşi aveau saloane la Paris, în care românii îi invitau pe francezi, în care era un lucru de mare mândrie să mă aflu în salonul Annei de Noailles, al Elenei Văcărescu, al Elenei Bibescu, al Marthei Bibescu. Vă daţi seama? Vă imaginaţi acum aşa ceva? E mai greu, pentru că toată lumea aceasta, educată în regimul comunist, are o anume suficienţă, îşi ascunde lipsa de subtilitate, lipsa de cultură, lipsa de maniere, printr-o agresivitate, vorbind foarte tare, nelăsându-te să dai replica, explicând cum suntem, de două mii de ani, stavilă în calea răutăţilor, şi alte prostii de felul acesta care nu fac decât să ne diminueze. Este această lipsă de finisaj comportamental, aş spune. Pentru că mă aflu la un stand românesc de cărţi în străinătate şi, în loc să fiu tot timpul zâmbitor, amabil, gata să dau explicaţii, ar trebui să fiu şi puţin poliglot (pentru că se mai întâmplă să mă duc şi să ştiu numai româneşte, şi să mă înţeleg într-o daco-geto gestuală) dar eu îmi găsesc tot felul de ocupaţii: îmi lustruiesc unghiile, mănânc, beau o cafea, stau de vorbă cu cineva şi, în momentul când mi se adresează o persoană, sunt vădit enervat. Acestea sunt lucruri care marchează imaginea ţării mult mai mult decât cutare album care nici nu se prea vinde.
Georgeta Filitti: „Lumea aceasta, educată în regimul comunist, are o anume suficienţă, îşi ascunde lipsa de subtilitate, lipsa de cultură, lipsa de maniere, prin agresivitate, vorbind foarte tare, nelăsându-te să dai replica”.
Opera lui Titus Livius, Ab urbe condita, era trecută într-un raft, depozitul fiind îngrijit de o persoană care nu avea cultură, nu avea informaţie, dar avea dosar foarte bun. Şi, atunci, îl întreabă pe un ştiutor, rămas, ca prin minune, secretar la o secţie a Academiei: „Cine e Titi Livi ăsta?”. Şi acela, în bătaie de joc, îi răspunde: „un fascist nenorocit!”. Aşa se face că opera lui Titus Livius a rămas ani de zile la interzise, din cauza acestei glume nevinovate făcute de un coleg al nostru.