Rolul excepţional al lui Mihai Eminescu la formarea României mariProf. univ. dr. Nicolae M. Constantinescu 11.06.2018
Profesorul Dr. Nicolae M. Constantinescu este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România
“La început a fost cuvântul” ne învaţă Biblia. Iar pentru formarea României mari acest cuvânt s-a numit Mihai Eminescu. Aniversarea a 100 de ani de la formarea României din Ţările Române, Basarabia, Bucovina, Dobrogea şi Banat nu poate să facă abstracţie, nu poate să omită rolul uriaş cu o devoţiune dusă până la sacrificiul suprem avut de Mihai Eminescu, la unirea provinciilor româneşti în una singură, prin cuvintele din articolele scrise de el şi prin activităţile lui politice “singur în luptă cu trei imperii” : austro-ungar, ţarist şi otoman.
”Părintele breslei jurnalistice„
Mihai Eminescu dorea ca această nouă formaţiune statală să fie numită Dacia Mare, având şi aici o premoniţie uluitoare, care ne-ar fi scutit de mişelia de la începutul anilor ’90 când populaţia ţigănească a primit numele de rromi doar în România, pentru a se face o apropiere artificală cu numele de români. Chiar cred că ar trebui să ne gândim foarte serios dacă nu ar trebui să ne scoatem numele ţării din orice echivoc, alegându-l pe cel de Daco-România, care corespunde cel mai bine adevărului istoric!
Suntem în 2018. Dar puţini sunt cei care cunosc în întregime cine a fost şi ce a făcut Eminescu pentru România. Adevărul despre opera lui încă aşteaptă a fi rostit. Zelul său pentru promovarea limbii române, pentru reîntregirea României, pentru susţinerea dascălilor din şcolile de la ţară, perfecţionismul cu care care şi-a îndeplinit fiecare funcţie publică (bibliotecar, profesor, revizor şcolar sau ziarist, reprezintă încă necunoscute, mai ales pentru tinerii în formare).
Opera lui Eminescu studiată în şcoală, dar mai ales cea nestudiată - cu precădere în învăţământul preuniversitar- este cea jurnalistică şi civic - politică, în care s-a dovedit cel mai profund gazetar român, autor al unor pagini de aur ale ziaristicii noastre, după cum îl considera reputatul profesor de limba română Vasile Haneş sau părintele breslei ziaristice de la noi din ţară după cum afirma, în 2014, Doru Dinu Glăvan, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Salutul preferat: ”Trăiască nația!”
Mihai Eminescu a arătat o dragoste profundă pentru ţară şi destinul ei, pentru o Românie pe care o trata ca pe un întreg în devenire, cu toate că Transilvania, Bucovina, Banatul şi Crişana erau încă părţi ale imperiului Austro-Ungar, iar Basarabia suferea sub cnutul ţarist, ambele imperii încercând prin toate mijloacele deznaţionalizarea populaţiei române autohtone. Încă de la 17 ani cel mai mare vis al lui Eminescu a fost unirea provinciilor româneşti într-un singur stat, Dacia Mare, proiect pe care îl va susţine până la sfârşitul vieţii şi care i-a grăbit sfârşitul. Eminescu a avut geniala intuiţie de a anticipa unirea românilor împotriva tuturor aparenţelor care-l contraziceau, dându-ne măsura unui adevărat patriotism.
Se poate că rădăcinile programatice ale Marii Uniri de la 1918 sunt înfipte în deceniile 6, 7 şi 8 ale sec. XIX-lea şi au în Eminescu cel mai reprezentativ exponent. El este şi va rămâne un bun al poporului român, care trebuie apărat aşa cum ne apărăm familia, cum ne apărăm avuţia, cum ne apărăm credinţa. Dar el nu a luptat pentru formarea României Mari doar prin articolele din Timpul ci a fost liderul şi fondatorul unei societăţi secrete “Carpaţii”, care-şi propunea eliberarea tuturor provinciilor româneşti de sub jugul austro-ungar şi unirea lor în noul stat Dac.
Această societate cultural-patriotică înfiinţată simbolic de Ziua Unirii, în 24 ianuarie 1882, avea ca scop programatic unirea politică şi culturală a tuturor românilor de pe teritoriul dacic, adică a celor care vorbeau aceeaşi limbă. Societatea “Carpaţii” strânsese deja mai multe mii de membri activi munteni, ardeleni, bucovineni, basarabeni. Eminescu era oratorul cel mai înflăcărat, cu ideile unioniste cel mai direct exprimate. Din memoriile prietenilor şi colegilor reiese faptul că îşi saluta cunoscuţii cu vorbele: “Trăiască naţia”.
.jpg)
”În unire e tăria!”
Încă din perioada studenţiei de la Viena, el a încercat “să împace cele două societăţi studenţeşti româneşti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînţeles nici de contemporani, nici de posteritatea critică” după cum remarcă Theodor Codreanu în lucrarea sa “Eminescu-drama sacrificării”. Această acţiune se înscrie în seria de implicări ale lui Eminescu, care dorea cu ardoare să contracareze maladia noastră seculară a “discordiei mioritice”, arată Codreanu în aceeaşi lucrare. Astfel Eminescu încearcă să aducă împreună şi societăţile “Matei Basarab” şi “Balcanii” fiind promotor atât pentru unirea cu Transilvania, cât şi cu Bucovina, Banat şi Basarabia.
În gazeta “Federaţiunea” de la Pesta el publică o serie de articole: “Să facem un congres”, “În unire e tăria”, “Echilibrul”, semnate cu pseudonimul Varro, în care propune un Congres al Naţiunii Române, care să comunice tronului voinţa ei şi solidaritatea cu celelalte popoare asuprite din Imperiul Austro-Ungar. În calitate de redactor la Timpul realizează câteva articole remarcabil de mobilizatoare: “România şi Austro-Ungaria”, “Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, “Autonomia Ardealului”, “Drepturile românilor din monarhia habsburgică”, „Pretenţiuni maghiare”. În ceea ce priveşte legitimitatea românească asupra Basarabiei şi Bucovinei, Eminescu a fost la fel de clar şi de fără echivoc, declarând că adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trupul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată, pentru că a rupe Basarabia înseamnă a-i inventa o identitate neromânească prin negarea identităţii poporului care i-a dat naştere.
”De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin!”
Trăind între 1850-1889 Mihai Eminescu a fost contemporan cu retrocedarea către Moldova, prin tratatul de la Paris din 1856, a celor 3 judeţe (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de Ruşi în 1812, în urma războiului ruso-turc. A trăit apoi unificarea ţărilor române extracarpatice în 1859 sub Domnitorul Cuza, a fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877, în care România se aliase cu Rusia doar pentru a se elibera de dependenţa faţă de turci. A asistat la încălcarea angajamentelor asumate de Rusia de a garanta integritatea teritorială a României, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de reanexarea Basarabiei la Rusia.
În demonstraţii extrem de documentate Eminescu arată că denumirea de Basarabia a aparţinut doar părţii sudice a fâşiei de teren dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră, pentru ca la Pacea de la Bucureşti din 28 mai 1812 hărţile să fie falsificate de Rusia cu acceptul criminal şi trădător al dragomanului Dimitrie Moruzi, astfel ca numele de Basarabia să cuprindă întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru până în Nord la Hotin, teritoriu oferit „pe tavă” ruşilor. Este clar că Turcia, ca putere înfrântă nu putea ceda ca despăgubire de război un teritoriu ce nu-i aparţinea, întrucât Principatul Moldovei ce avea în componenţa lui şi Basarabia nu era parte din Imperiul Otoman, cu care avea doar legături de vasalitate, iar nu de apartenenţă.
Eminescu a trăit drama pierderii Basarabiei şi s-a exprimat foarte ferm împotriva pretenţiilor Rusiei: „trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră....Cuvântul nostru este: de bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin”. Faptul că populaţia din teritoriul anexat aparţinea de fapt şi de drept Bisericii Ortodoxe din Moldova istorică este folosit de Eminescu în mod strălucit: „Să mulţumim Bisericii noastre care, prin dumnezeiască linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică; întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”. Iată o declaraţie care spulberă în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian!
Anticipând parcă cedarea Basarabiei din 1940, Eminescu declară: „dacă dreptul nostru asupra Basarabiei va fi dezbrăcat de putere şi nu-l vom putea apăra, aceasta nu poate fi o dovadă că Moldova a renunţat la ea. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. În mentalitatea lor, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit, pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui neam întreg. Ţara este o zestre sfântă, care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor”. Mihai Eminescu oferă o definiţie a martiriului, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt, chiar dacă este vorba de jertfa supremă.
”Singur împotriva a trei imperii”
În privinţa Bucovinei, Eminescu a avut întotdeauna cuvinte de laudă şi preţuire: „partea cea mai veche şi cea mai frumoasă a ţării noastre”, „raiul Moldovei”, „ţara presărată cu biserici şi mânăstiri, zidite de luminaţii domni ai Moldovei”, „bucata de pământ unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş-Vodă până la Petru Rareş”, „locul unde este sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre”. În august 1871 ia parte la hramul Mânăstirii Putna, cu care ocazie a făcut o declaraţie valabilă cât va exista România: „Să facem din Putna un Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan un altar al conştiinţei naţionale”.
Pledând deci pentru unirea unor provincii istoric româneşti, Eminescu a identificat ticăloşia falsificatorilor de hărţi şi a falsificatorilor de istorie, care vor să dea o impresie de legitimitate prin denaturarea adevărului istoric. Prin toată această activitate el a devenit omul total nu numai al culturii noastre ci al fiinţei noastre româneşti. În faţa nedreptăţilor flagrante la care era supusă România, el declară în paginile ziarului Timpul: „sunt dezamăgit, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele”.
Mihai Eminescu a fost atacat în timpul vieţii dar şi postmortem în modul cel mai mişelesc cu putinţă. Astfel fronturile pe care s-a angajat să se lupte „singur împotriva a trei imperii” au alarmat în primul rând diplomaţia austro-ungară, care l-a considerat pe Eminescu un „cap al răutăţilor”, care a pus serviciile secrete pe urmele lui şi a şantajat România cu ruperea relaţiilor diplomatice. Aceeaşi atenţie ostilă i-a fost arătată şi de Ohrana ţaristă. Din păcate au existat şi în România „cozi de topor”, care au oscilat de la cererea imperativă a lui Petre Carp către Titu Maiorescu: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu odată” până la scrisoarea lui A. Cantacuzino către acelaşi Titu Maiorescu prin care îi cerea acestuia să-l convingă pe Eminescu să nu mai spună tot adevărul despre relaţia noastră cu Ruşii.
Trădat de autoritățile române
În 1883 poetul se afla pe culmea creaţiei. Singura nemulţumire era că tot ceea ce face era neînţeles şi că naţiunea română era pradă corupţiei arătată de pătura „superpusă”. Ne frapează similitudinea dintre lumea politică de acum 130-140 de ani şi cea pe care o vedem astăzi. Citez din articolele scrise de Mihai Eminescu în ziarul Timpul din anii 1879-1883 :
- „constatăm că nu mai există o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabileşte banul”
- „mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele de mai sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”
- „ ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”
- „răul esenţial care ameninţă poporul român este demagogia”. (Conform DEX demagogia se defineşte drept înşelarea opiniei publice prin promisiuni mincinoase, practicate de cineva pentru a-şi crea popularitate).
Deşi simţise valul de ostilitate care se ridicase împotriva lui, Mihai Eminescu nu a putut să prevadă evenimentele care au urmat începând cu 28 iunie 1883, dată fatidică pentru cultura românească. Succesiunea acestor evenimente am arătat-o pe larg în scris (ziarul Cugetarea Europeană), prin conferinţe (Bucureşti, Iaşi, Constanţa) sau la televiziune. Eminescu fost trădat de autorităţile române, care i-au înscenat Dosare de Interdicţie civilă şi în 1883 (nr 968) şi în 1889 (nr 945), a fost declarat bolnav de sifilis nervos pe baza unui diagnostic incorect şi a fost tratat pentru această presupusă boală cu sublimat coroziv, suferind astfel o otrăvire lentă, care i-a grăbit sfârşitul.
Mistificări și contrafaceri
După 1989 se cer menţionate încercările unei părţi a criticii şi istoriei literare româneşti de a considera că lirica eminesciană s-a istoricizat, că a rămas la stadiul tradiţionalist, nedepăşind bariera spre modernism, că Luceafărul are o atracţiozitate plebee (Eugen Negrici), că „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” în răspunsul dat de Mircea lui Baiazid ar hiperboliza starea de sărăcie (Nicolae Manolescu), ca să nu mai vorbesc de epitetele de antisemit, xenofob, conservator cu care a fost gratulat. În privinţa antisemitismului lui Eminescu, Mihai Ralea este unul dintre primii care au sesizat şi respins confuzia punctelor de vedere, adică a economicului cu religia şi cu rasa. În fond Eminescu nu avea accente critice pentru evreul care se duce la Sinagogă, ci pentru evreul cârciumar care pune alcool metilic amestecat cu ţuică, provocând orbirea ţăranului, observaţie făcută pentru prima data de Principele Carol în 1873.
Accesul la cetăţenia română trebuia obligatoriu dublat de cunoaşterea limbii române –susţinea Eminescu, de aceea acordarea cetăţeniei pentru evrei trebuia să se facă individual. Atitudinea lui clară şi fără echivoc a fost imediat taxată: în Encyclopedia Britannica din 1910, Moses Gaster îl prezintă pe Eminescu drept un poet de origină turco-tătară. Informaţia a fost preluată în următoarele 3 ediţii până în 1929, de unde trece în Larousse de XX-ème siècle (1930) şi în enciclopedia americană The New Century, unde numele lui Eminescu devine pur şi simplu Mihail Emin (1954). În 1967 Béatrice Pratt prelua aceleaşi date în European Authors.
Datoria de a-l recupera
La 100 de ani de la formarea României Mari, în care Eminescu a crezut la fel cum credem în Dumnezeu, noi continuăm să-i ignorăm sau măcar să-i diminuăm meritele. De aceea România nu are un Institut Eminescu, similar cu Institutele Dante, Goethe, Cervantes, Shakespeare, Puşkin, Petöfi, de aceea nu există o catedră Eminescu la facultăţile de filologie, de aceea în anul Centenarului Marei Uniri rolul lui Eminescu nu este arătat cu vigoare în mass media românească.
Eminescu s-a sacrificat pentru noi şi a fost sacrificat pentru interese meschine, antiromâneşti. Iată de ce recuperării lui Eminescu poetul, trebuie să i se alăture recuperarea lui Eminescu publicistul şi a lui Eminescu patriotul. România şi românii au dreptul să beneficieze de acest exemplar uman de excepţie al plaiurilor bucovinene, să-l apere, să-l ocrotească şi să facă posibile versurile din: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.
Suceava, mai 2018