Un zăvorât plin de har: Părintele Proclu (partea a doua)Zosima Macarie 12.07.2017
“Lasă-l pe celălalt așa cum e, vezi cum ești tu!” (Părintele Proclu)
Dumnezeu, Ştiutorul inimilor, nu lasă făptura Sa fără răspuns şi iată că, după timp de căutare şi dor, s-a ivit una dintre întâlnirile care mi-au îmbogăţit fiinţa şi mi-au arătat calea spre veşnicie: întâlnirea cu părintele Proclu.
Dumnezeu vorbea prin el
O dată am mers la el iarna. Eu, astmatică, gâfâiam şi respiram greu. Părintele la fel, cu aceeasi suferinţă. Şi îi zic: părinte, nu mai pot! Ce să fac? Multe boli, multe neputinţe, parcă nu mai pot duce. Mă priveşte îndelung şi îmi zice: “Slavă lui Dumnezeu că ţi-o prelungit viaţa că trebuia să pleci. Gata, se terminase timpul tău şi totuşi ţi-a prelungit viaţa şi îi mare folos.” Efectul desigur a fost acelaşi: am rămas în uimire. Cu adevărat, cu câteva zile înainte făcusem o criză din care nu mai ieşeam. Fusesem la un pas de moarte, dar, ca de fiecare dată, Domnul Şi-a făcut milă de mine şi am supravieţuit. Părintele nu avea de unde şti încercarea mea. Dumnezeu vorbea prin el mereu şi care avea urechi de auzit, auzea. Apoi continuă: “Şi eu era cât pe aci să plec. Era chiar înainte de Crăciun şi am ieşit afară. Toată zăpada de pe casă a căzut peste mine şi m-a acoperit. Eu, ce să fac atunci? Abia respiram. Am început să scociolesc cu degetul zăpada ca să fac o gaură să intre aerul. Şi strigam la Măicuţa Domnului să mă mai lase un pic. Deşi, în interiorul meu ştiam că nu e acum plecarea. Şi tot am scociolit până când am răzbit oleacă şi a intrat aer. M-am chinuit mult să ies de acolo, dar mila Domnului a fost peste mine şi iată-mă. Am scăpat şi de data asta.” Era obosit de atâta lume câtă venea la el, dar şi de boală şi suferinţă, însă nu zicea niciodată nu. Te primea cu drag şi cu voie bună.
Te citea de cum te vedea!
Însă avea în el şi o zonă de depărtare, de reţinere. Citea în om ceea ce era negativ, suspiciunea sau lipsa înţelegerii şi atunci nu răspundea la obiect, ci schimba imediat subiectul cu o pildă, cu o întâmplare care viza persoana în cauză sau se referea la altcineva. Recunosc că mă amuza teribil partea asta pentru că vedeam că oamenii nu înţeleg şi discreţia lui era chiar amuzantă. Nu depăşea niciodată limitele, se subordona lor. Dacă simţea mândrie în tine, zicea: “Eu nu cunosc, nu ştiu. Frăţiile voastre ştiţi mai multe. Eu sunt prost. N-am carte. Fac umbră pământului degeaba”. Culmea momentului era că atunci nu aveai cum să nu te smereşti, pentru că te vedeai mic şi neputincios şi nu mai aveai curaj să mai întrebi ceva. Făcându-se mic pe sine, părintele te aducea ca să zic aşa la dimensiunea lui. Te smerea subtil, iar tu plecai îndreptat. Într-adevăr, nu avea discurs înalt, pretenţios, dar simplitatea lui te cucerea.
Îi tot povesteam de neputinţele mele sau ale altora şi cerşeam desigur un cuvânt, un sentiment. Zicea că dacă rabzi boala fără cârtire e mucenicie, aşa că nu mai e nevoie de altceva. Ţin minte că l-am tot sâcâit până când i-am cerut dacă pleacă la Domnul să mijlocească şi pentru mine. Să nu mă lase. Şi mi-a promis. Avea o inimă mare şi bună şi încăpeau multe suflete în ea.
Rezervor spiritual
L-am întrebat odată cine îl ajută şi mi-a zis: “Sfinţii, cine să mă ajute?” Mai târziu am înţeles că dacă te laşi în voia Domnului şi în grija Lui şi oamenii nu pot fi ajutor pentru tine, atunci Dumnezeu lucrează prin Sfinţii şi îngerii Lui. Căci pustnicul, deşi fuge de oameni, el trebuie să iubească oamenii şi să se roage pentru ei. Pustnicul este de fapt cel mai sociabil om de pe pământ. Chiar dacă vorbește cu puţine cuvinte, el transmite cât nu o facem noi prin cuvinte nesfârşite. Detaşarea lui de lume este de fapt o strategie prin care el se afundă în Dumnezeu şi apoi prin despătimire primeşte lumina necreată a Harului pe care o transmite în duh lumii întregi. Pustnicii sunt rezervoarele spirituale ale omenirii şi datorită lor poate că Dumnezeu îngăduie neputinţele şi răutaţile lumii. Cu cât fuga lor e mai departe, cu atât oamenii îi caută. Pentru că ei simt că poartă în ei misterul, taina dumnezeieştii lucrări a lui Dumnezeu, taină pe care ei au pierdut-o. Şi, atunci, cum viaţa cotidiană este lipsită de multe ori de bucuria prezenţei divine, oamenii caută oriunde liniştea pe care şi-o doresc. Era o întâmplare în Pateric: “Un bătrân avea un ucenic şi într-o zi bătrânul îl vede pe ucenic abătut şi îl întreabă ce are. Acesta îi zice: nu am pace. Atunci bătrânul i-a zis: Mergi şi stai lângă cel care o are şi o vei dobândi şi tu”.
Suntem fiinţe sensibile, create din sensibilitate şi Iubire şi nu avem cum să rămânem intangibili. Şi binele şi răul au putere şi influenţă asupra noastră, dar desigur cu acordul şi voinţa noastră. Ţine de noi şi de locul şi de oamenii care ne sunt aproape să găsim direcţia corectă.
Un protestant convertit
Avea mereu îndoiala de sine şi uneori ne spunea lucruri, după care ne cerea confirmarea sau nu a stării acelui lucru. Odată ne-a povestit cum a venit la el un protestant şi cum a rămas la el peste noapte. S-a rugat pentru dânsul toată noaptea şi protestantul s-a convertit. Apoi a povestit întâmplarea unui părinte îmbunătăţit. Acesta însă, pentru a-l smeri, i-a zis: “Cum, numai un suflet ai convertit? Un călugăr este dator să câştige mii de suflete. Tu n-ai făcut nimic.” Ne-a povestit asta atât de natural şi de firesc şi cu îngrijorare, de parcă într-adevăr nu făcuse nimic toată viaţa. Fireşte că nu era adevărat, dar smerenia lui era acoperământ vieţii sale.
Ultima oară când l-am vizitat, l-am întrebat ce vârstă are şi mi-a zis: 80 şi ceva, nu-mi mai amintesc. Şi m-a rugat aşa: “Dacă auzi că am plecat la Domnul să vă rugaţi pentru mine astfel: <<Doamne, nu-I judeca pe părintele după faptele lui bune sau rele, ci judecă-l tu după mare milostivirea Ta.>>
Cu adevărat mare este mila lui Dumnezeu şi întrece judecata din iubire, dacă noi cerem cu smerenie asta. Căci dacă ar fi mântuirea noastră rod doar al judecății lui Dumnezeu, nimeni cred că nu s-ar mântui.
“Vezi cum eşti tu!”
Mai avea părintele o vorbă de duh: ”Oriunde mă întorc, tot de mine dau.” Cea mai grea luptă a fiecăruia dintre noi se dă în interiorul nostru. Dușmanul sinelui e sinele însuși. Or, noi de multe ori extrapolăm și vrem să ducem lupta în afară, cu oamenii, găsim în aceștia vina pentru răul sau nedreptatea care ni se face, evităm confruntarea interioară pentru că, din ignoranță, nu vedem în noi patima. Cu cât vedem în celălalt răul, cu atât e departe de noi îndreptarea, pacea, mântuirea. De exemplu, să zicem că cineva ne vorbește de rău, ne jignește sau ne acuză de ceva ce noi nu am greșit. Reacția așa-zis normală a fiecăruia este aceea de îndreptățire, de răzvrătire asupra aceluia care, chipurile, se află în eroare. Dar nu înțelegem că poate Dumnezeu în acel moment ne încearcă răbdarea și smerenia. Sau poate plătim prin umilința aceea fără miză, ceva ce noi înșine în trecut am făcut rău și nu am pocăit. Sau se poate ca starea noastră duhovnicească să treacă pe un alt nivel ce presupune încercare. Iar noi cârtim, ne tânguim și dorim dreptate. “Lumea este rea”, zicem. Dar uităm că suntem din lume. De mult, pe când eram profesor, am întrebat la o clasă de a V-a: “Copii, spuneți, după părerea voastră, lumea este bună sau rea? Ridicați mâna cei care credeti că e bună.” Nici unul nu a ridicat. În schimb, toți au fost de acord că e rea. Apoi le-am zis: ”Bine, dar voi nu faceți parte din lume? Înseamnă că voi toți sunteți răi.” ”O, nu!”, au replicat ei, ”noi nu suntem răi!”
Dacă fiecare din noi va deveni mai bun, atunci lumea va fi mai bună. Părintele avea un discurs foarte serios în acest sens: “Lasă-l pe celălalt așa cum e, vezi cum ești tu, zicea. Și dacă e rău cu tine, taci, că așa câștigi înaintea lui Dumnezeu.”
Medicul de lângă tine
Trăirea părintelui era profundă și senină. Nu era doct și nici nu se împiedica de lipsa lui de lectură înaltă. Zicea despre sine: “Eu sunt simplu. Nu am ce să vă zic.” Cu toate astea, când plecam de la bordeiul lui aveam liniște, liniștea pe care părintele ne-o dădea fără chiar să o cerem. Poate că nu întotdeauna înțelegeam ce spunea, uneori chiar mi se părea că nu vrea să înțeleg, poate pentru că starea mea interioară nu era conformă cuvântului oferit. Foarte mulți oameni aleargă la oameni mari, după cuvinte mari, dar nu poartă în ei și dorința de a asculta cuvântul și de a-l împlini. Și irosesc energie și timp și sunt dezamăgiți, pentru că ei vor să audă cuvintele pe care deja le-au gândit, vor să li se spună că li se împlinește dorința pe care ei au dorit-o, nu caută cu adevărat adevărul de la Dumnezeu și să se supună lui. Părintele zicea să avem duhovnici aproape de noi, chiar fizic vorbind. Părintele de parohie, acela e medicul nostru, de el să ascultăm și Dumnezeu ne va lumina prin el. Căci, dacă nu asculți, poți merge și la Ierusalim și tot neîndreptat rămâi. Contează aplecarea pe care o avem asupra noastră, cum primim cuvântul și cum îl împlinim.
Zborul către cer
Altădată părintele mi-a dat alt cuvânt: “Să-I zici așa: <<Am cunoscut puterea lui Dumnezeu. Doamne, fie voia Ta. Am simțit mila Domnului, am văzut o pasăre mare și am simțit puterea lui Dumnezeu. Că Ceaușescu prin oamenii lui a vrut să mă omoare. M-o purtat pe drumuri. Mi-o făcut dosar la Miliție. Și eu am zis că este Dumnezeu. Ăsta e adevărul. Și tot mă purta pe drumuri. Și într-o zi o murit Ceaușescu și femeia lui. Ei, dacă se mărturiseau, scăpau de pedeapsă. Au venit mulți îmbrăcați așa cum erau ei și au zis către mine: “Până când ne porți pe drumuri?”. Iar eu le-am zis: “Nu eu vă port pe drumuri, voi mă purtați pe mine.” Părintele Proclu a fost prigonit și scos din mănăstire pentru mărturisirea credinței sale ortodoxe. A viețuit retras de lume în satul Mitocu Bălan, comuna Crăcăoani, județul Neamț, până și-a dat obștescul sfârșit în mâinile Mântuitorului Hristos pe Care L-a iubit și Căruia I-a slujit toată viața.
Pustnicul Proclu Nicău a plecat la Domnul la 88 de ani pe data de 28 ianuarie 2017 și odihnește somnul de veci în Sfânta Mănăstire Sihăstria Putnei.
A fost pentru mine un mentor de duh, un îndrumător pe calea mântuirii, un tată spiritual, un mare Prieten. Nu aveam reținere când îl vizitam, ci bucurie și pace multă în preajma lui. Deși era uneori iarnă și frig, nu simțeam vitregia vremii, căci din gura Părintelui izvora căldura Duhului Sfânt. Îl prețuiesc pentru naturalețea și simplitatea cu care viețuia și umorul fin, subtil, care îți deschidea inima.
Recunoștinta mea veșnică, părinte drag, și vă rog să mă iertați că am îndrăznit să vă ofer lumii!
Părintele Proclu: “Am cunoscut puterea lui Dumnezeu, am simţit mila Domnului. Doamne, fie voia Ta!”
“Dacă auzi că am plecat la Domnul să vă rugaţi pentru mine astfel: <<Doamne, nu-I judeca pe părintele după faptele lui bune sau rele, ci judecă-l tu după mare milostivirea Ta”. (părintele Proclu).