Ce căutăm, de fapt? - Drumul spre ordinea interioară-Nicușor Nacu 05.10.2017
Oamenii au uitat să fie fericiţi pentru că nu-L caută, în fapt, pe Dumnezeu.
Pe stradă, chipurile oamenilor par tăcute; turişti grăbiţi la vânătoare de extraordinar, în căutare de nici ei nu ştiu ce. Bogaţi şi săraci, credincioşi şi atei, indiferenţi şi „căldicei”, nu-i vezi decât rareori zâmbind, veniţi din noaptea propriilor frustrări pentru a presăra cu tristeţea „lipsei de timp” locurile pe unde calcă.
Omul, imagine a minţii sale
Faţă de omul secular, omul care caută sistematic, în Dumnezeu, fără a se amăgi că a atins nivelul maxim de împlinire, învaţă să vadă şi să accepte că nu se află, indifferent de drumul parcurs, decât la început. El ştie că se află prins între ceea ce ar fi putut face şi ceea ce, în realitate, a făcut. Pentru el, este vorba de un început mereu diferit şi, în acelaşi timp, necesar, continuarea unei chemări spre împlinire care-şi cere absolutul. Or, potenţialul chemării este dependent doar de voinţa de a continua! Evident, acest om nu simte nevoia să fie învingător pentru că nu victoria în sine îl interesează, ci continuarea drumului pe care l-a început. În cazul în care l-ar interesa orice altceva decât împlinirea sa în Dumnezeu, tot ceea ce face va fi destinat eşecului, căci în măsura în care toate, în afara drumului spre Dumnezeu, sunt perisabile, atunci ele nu trebuie văzute decât ca etape ale drumului. Plecând de la această înţelegere a lucrurilor, Căutătorul învaţă continuu că deşi chemaţi spre Înălţare, oamenii sunt constant pregătiţi spre cădere. De aceea, ei nu ştiu să acorde unei realizări statutul pe care aceasta îl are în sine. Pe stradă, chipurile lor par tăcute, turişti grăbiţi la vânătoare de extraordinar, în căutare de nici ei nu ştiu ce. Bogaţi şi săraci, credincioşi şi atei, indiferenţi şi „căldicei”, nu-i vezi decât rareori zâmbind, veniţi din noaptea propriilor frustrări pentru a presăra cu tristeţea „lipsei de timp” locurile pe unde calcă. Chiar şi cei care vor să caute o clipă de linişte sau, poate, să vină la întâlnirea cu o revelaţie fulgurantă se izbesc de alte chipuri care caută, şi ele, zâmbete, uitând totuşi să arunce tristeţea de pe chipul lor măcar pentru o clipă. Oamenii au uitat să fie fericiţi pentru că nu-L caută, în fapt, pe Dumnezeu – chiar dacă unii se defines „credincioşi” –, pentru că trăiesc rigid, crispaţi, prinşi în gânduri care nu permit lui Dumnezeu să le intre în minte, prea plini de victoriile lor pasagere, de „marile lor realizări” transformate în chip fatal în absolut. Şi totuşi…, doar simplul gând la Dumnezeu transformat în obişnuinţă, le-ar putea schimba itinerariul acestei călătorii spre niciunde.
Capcanele minţii
Este adevărat că profunzimea minţii este mai misterioasă decât orice altă realitate aparţinând lumii, atât cât o putem cunoaşte. În această minte, sediu al gândurilor noastre despre noi înşine, centrate „în noi înşine” şi dirijate „spre noi înşine” nu mai este loc, din nefericire, decât pentru noi. Gândurile construiesc itinerarul nostru cotidian, sunt partea lui cea mai intimă. Omul trăieşte de-a lungul lor. Prin ele, cu ele, călătoreşte în lumea minţii sale, ele purtându-i sufletul spre nebănuite depărtări, însoţindu-i visurile de mereu altceva. Adeseori, gândurile lui sunt singura libertate pe care o are, prin ele, evitând riscul de a i se condamna lumea interioară. Gândurile îl poartă către o multitudine de posibilităţi. Prin ele, el ştie, sincer, ceea ce poate şi nu poate fi. Treptat, omul şi-a transformat mintea într-o închisoare, în care a devenit prizonier sieşi. Urmând acest raţionament, constatăm că pe măsură ce omul falsifică realitatea, dinăuntrul acestui prizonierat, cu atât sensul percepţiei sale de sine se îngustează iar drumul pe care-l parcurge, menţinut de inerţie, devine un subiectiv „punct” de orientare către un scop indefinit.
Mintea centrată în Dumnezeu
În minte este posibilă mişcarea către orice parte a universului, pentru că mintea este capabilă să aducă universul în cercul ei de cuprindere. Gândurile-i alunecă în toate direcţiile pentru că funcţionarea ei urmează unei imagini cuprinzând o reţea inepuizabilă de posibilităţi. A surprinde cu exactitate configuraţia unui gând este o încercare sortită eşecului. De ce? Pentru că firele lui se întind într-o reţea indefinibilă care nu relaţionează decât cu infinitul posibilităţilor. De aceea, chiar fiinţe limitate fiind, putem intui, uneori instantaneu, încopcierea dintre infinit şi minte la nivelul gândului. De fapt, gândurile pot cuantifica fulgurant nivelul la care fiinţa noastră a ajuns. Atenţi, aşadar, să nu ne lăsăm conduşi de ispita victoriilor noastre, doar în ele putem surprinde pasager măsura a ceea ce suntem. Or, măsurându-ne potenţialul acompaniindu-l de fixarea constantă a minţii în Dumnezeu, gândurile nu obosesc niciodată mintea pentru că, înainte de a fi nebănuite drumuri în “spaţiul” ei, ele sunt profunde izbucniri ale sufletului, prelungirile lui de necuprins. Prin ele, intangibile existenţe pasagere, retrăgându-ne dinspre noi către Dumnezeu, centrându-ne pe Dumnezeu în tot ceea ce facem zi de zi, sufletul se leagă sănătos, în drumul lui spre veşnicie, de perisabilul suport al reflecţiei creatoare. Aceste gânduri nu sunt sufletul fiecăruia dintre noi, ci străfulgerările lui în interiorul minţii. Le-aş putea numi martori cotidieni ai conştiinţei, însă cred că, fără a le absolutiza, le putem înţelege ca etape necesare înaintării spre Dumnezeu. Or, cel care a reuşit să descentreze aceste gânduri dinspre sine pentru a le centra spre Dumnezeu – adică cel care trăieşte zilnic cu gândul la El – învaţă să trăiască zâmbind, conştient fiind că multe din cele pe care le-a făcut au valoare, însă că această valoare nu are statut absolut.
La urma urmei, ce căutăm în această viaţă?