Chipul celuilalt din Timpul AcestaNicușor Nacu 29.07.2021
”Orice ființă vie pe care o întâlnesc este parte activă din planul lui Dumnezeu.”
Nu mi-a aparținut niciodată timpul prin care trec. Timpul acesta este sumă de daruri și semne pe care le primesc preț de o idee. Toate sunt sensuri instantanee pe care decid să le fac lucrătoare în căutări care nasc alte căutări. A dărui cuiva o parte a acestui dar care mi s-a oferit este maniera cea mai la îndemână prin care pot mulțumi Domnului pentru darul Vieții.
Întâlniri, semne și minuni
A dărui celuilalt este întâlnire spontană, naturală, înainte de toate cu el, iar asta presupune, în omul care recunoaște preaplinul din gratuitatea darurilor primite, uitarea instantanee a gestului făcut. Orice ființă vie este parte activă din planul lui Dumnezeu. De aceea, tainica proximitate a intenției lui Dumnezeu prezentă în fiecare om pe care-l întâlnesc, este provocarea constantă care-mi este dată pentru a înțelege planul comunional la care particip. Într-un fel, a dărui nu este doar recunoaștere a fecundității chipului lui Dumnezeu din mine, ci și răspuns la chemarea care are nevoie de El pentru a se împlini. Voința de a nu întrerupe ciclul înaintării, de „a pătrunde în” , cuprins de El, este ea însăși parte a darului.
Glasul celui care cere este o așteptare, o foame și o sete nenumibile la care răspunzând împlinesc eu însumi chipul prezent în străfundurile mele. Răspunsul meu la chemarea cuiva este, de fapt, întâlnirea cu Cel Nenumit în chipul pe care-l port spre dobândirea asemănării care este - împlinibilă prin lanțul meu de răspunsuri conștiente - chipul însuși actualizat.
Căutări și răspunsuri
Nu decide superioritatea intelectuală în legătură cu calitatea răspunsurilor dăruite (pentru că orice răspuns conștient, venit din inimă este un dar), ci trăirea celui care răspunde în timpul suspendat al întâlnirii cu Cel înviat, în acest timp care nu-i aparține. Doar dinspre această întâlnire permanentă, petrecută fie în relație cu un altul, fie în căutare, fie în fața colii de hârtie, fie în orice colț al lumii, poate un răspuns să pătrundă mintea celui care așteaptă o lămurire sau o explicație, aparent intelectuale. Cel care răspunde nu o poate face decât prin trăirea activă a stării de „întâlnire” cu Cel înviat. Făcând-o, va activa sensuri vii care vor pătrunde în profunzimile interiorității celui care așteaptă. Toți trăim, la un nivel sau un altul, „această așteptare” care ne așază, pe fiecare în parte, față în față cu propriile noastre necunoscute.
Pentru a fi fecund, răspunsul la această așteptare trebuie să provoace: ori prin interogații pentru situări încă neclare, ori prin oferirea liniștii, ca răspuns la stări anterior incerte. Există între semeni diferențe evidente de nivel intelectual, însă nu acest nivel decide, în ultimă instanță, calitatea răspunsului, ci statura lor (c-o recunosc sau nu față de ei înșiși) de ființe care, dinspre trăirea proximității cu Cel înviat, sunt în căutare interioară. A-ți recunoaște această situare este o stare de sănătate a resorturilor sufletești, semnul care ajută să înaintezi ca un novice spre celălalt. În realitate, privindu-l cu umilință, te recunoști în propria-ți așteptare și încetezi să crezi că nu mai ai de învățat. Această stare trebuie să facă parte continuă din condiția noastră de lucrători în via Domnului.
Urcuș în echipă
Cel de care îmi aduc aminte sunt eu care mă întâlnesc cu ceilalți. Nu vin în întâmpinarea lui pentru a-mi asigura eventuala aducere aminte ulterior a altuia de mine, ca într-un proces de reciprocitate mercantilă. Mi-l amintesc pentru că resorturile mele interioare îmi dictează că eu sunt încă viu atâta tim cât mintea mea întreagă nu-l uită pe celălalt, păstrându-l acolo continuu, neuitându-i suferința sau bucuria așteptării. În plus, cum să nu fiu atent la glasul Celui care mă trage de mânecă oferindu-mi miriade de semne, care-mi dă ghionturi pentru a mă dezmorți din false certitudini și oboseli create de mine însumi? Majoritatea nu au nimic de-a face cu ceea ce El a sădit în mine. Și nu pot să nu mă uimesc în fața unui mister, care-mi explică fără să pot înțelege, cine este celălalt aflat în așteptare. Această explicație tainică este îndemnul care-mi indică absoluitatea de neînlocuit a celuilalt. Interior, tainic, dincolo de cuvinte, găsim răspunsuri care ne confirmă un adevăr pe care-l trăim fără să-l cuprindem : „cine dintre oameni știe ale omului, fără numai duhul omului care este întru el?“ (I Cor. 2 : 11).
Întâlnim oameni și relaționăm cu ei ca expresie a puterii noastre, de altfel dăruită, de a le cuprinde bogăția în chiar spațiul propriei noastre interiorități, ca semn că nu putem să urcăm spre Dumnezeu dacă nu facem drumul și prin cei pe care El ni i-a pus pe cale. Pentru a o face, suntem oarecum condiționați de chemarea interioară de a ordona ceea ce nu este în ordine, de a găsi resurse acolo unde acestea par să lipsească și de a continua să sporim vigilența relativă la propriile noastre neputințe. Așa vom reuși cel puțin să înțelegem puținătatea puterii noastre de cuprindere și necesitatea de a exista prin ceilalți. Nu prin mandat, ci prin regăsirea scopului comun : căutarea dureroasă a Adevărului la care fiecare aspiră, mai departe sau mai aproape de el.
Împotriva curentului
Nu putem fi mulțumiți tot timpul de cele cărora trebuie să le facem față. Însă, nu este aceasta provocarea? Pentru oricine are conștiința unicității propriei sale vieți, nu este aceasta lupta obligatorie? Cu cât timpul trece, cu atât mai intens încep să capete contur în conștiința mea adevărurile atât de ample și, din nefericire, nebăgate în seamă ale creștinismului înăuntrul căruia am crescut și peste care am trecut privindu-l, așa, de departe. Chiar și insomniile noastre sunt tot expresii ale provocărilor! Totul este luptă: cu noi, mai ales cu gândurile noastre, cu putințe și neputințe constante, cu provocări pe care le „provocăm” inconștient! De aceea – cel puțin pentru mine – a fi învățat, treptat, să trăiesc în nădejdea proximității Celui înviat – este soluția la toate cele care par absurde. Și recunosc, viața – așa cum subiectiv o experiem prin îndepărtare de Hristos – are, cel puțin la exterior, partea ei de absurd.
A fi împotriva curentului este provocarea celui care simte, dinspre Cel înviat, că ceva nu-i în regulă cu obișnuințele și indiferențele lumii. Trăirea acestei proximități îi oferă răspunsuri la întrebări legate de problematica existenței luată în fațetele ei absurde precum moartea și suferința. Mă sfătuia deunăzi un prieten să găsesc, complementar voinței de a căuta esențialului locul ce i se cuvine, timpul necesar pentru interiorizarea efectivă. Sper să o pot face pentru că aproape de noi, cu noi, în veșnicie, în Înviere, este dat tot răspunsul! Ce alt reper absolut aș mai putea urma în afară de Cel înviat, Hristos Domnul?