Conștiințe împotmoliteNicușor Nacu 23.10.2018
”De judecata de dincolo nu scapă nimeni!”
M-a confruntat cu mine însumi recent, amical de altfel, un domn într-o discuție legată de necesitatea politicii ca intrare în lume. Am ezitat să replic, după o tăcere care a fost orice în afară de ascultare. Buzele-mi erau deja conectate contestatar la partea din minte care procesa materia indigestă a invitației! Dintr-o dată, reperându-mi istoria familială, am înțeles pe loc, prins între confirmări rămase în umbră, ce înseamnă „drumul îngust”. Știam că o aflasem deja, timpul își făcuse lucrarea, însă o ținusem printre striații strivite de indiferență, undeva între minte și încordările ei minime. Drumul îngust ruinează orgoliile, intențiile le confruntă cu binele mimat. Plăsmuit din esențe, îmi amintește, radical ca un cutremur, că fidelitatea față de lumea unui prunc pentru care Dumnezeu rămâne prezent într-un colț de icoană, are în ea mai mult decât continentul întreg al cuvintelor din jur.
Frustrări în acțiune
Lumea ultimelor certuri din cetate s-a vânturat, lăsându-și urmele, fatal previzibile, revelatoare de conștiințe împotmolite în diplomația cuvântului. Unii așteptau pe la colțuri, reticenți, rămași în pâcla dilatată de dorința de a fi confirmați de cei cărora le adulează ori verbul ori scaunul, până vor fi devenit incapabili să permită cuvântului a spune ce și cum gândesc. Un fel de frică a zicerii directe se simțea în bâjbâielile lor, ca și cum lumea s-ar sprijini pe ei și nu fiecare pe sine înăuntrul conștiinței. Față în față cu așteptarea confirmării celorlalți, s-au împotmolit în îndrituiri care revelau frustrări vag disimulate. Pe unii i-am cunoscut în prima tinerețe ! M-așteptam – sperând să n-am dreptate –, să rămână pe la colțuri, amestecați în aluatul unei vinovății variabile pe scenă, închiși brutal în frustrările sus amintite, însă nu credeam că le vor face lucrătoare chiar și-acum când viața începe să ne trimită, pe ici pe colo, semne legate de plecare. Idealismul meu îi credea capabili de schimbare așa cum același idealism, legat la sursă, nu renunță la credința că schimbarea inimii rămâne posibilă până la sfârșit.
De judecată nu scapă nimeni!
M-am confruntat, de voie chiar, așa cum nu am făcut-o decât, poate, rareori, cu această lume dornică să impună sub semnul logicului inadecvarea unei ideologii care transformă coerența în pâclă. M-am confruntat, mai ales – constatare nudă – cu însoțirea vinovată a unora crescuți sub intonațiile transcendenței cu lumea unei „culturi” a morții asimilată viului. Confirmând păreri dospite la focul oportunismului intelectual, în funcție de câte volute ale cuvântului este capabil să creeze cel care-i decriptează voia, Dumnezeu rămâne pentru lumea asta un soi de judecător, ținut la îndemână în funcție de lărgimea frustrării. N-a fost decriptată în toată bătălia părerilor nici realitatea și nici n-au fost secretizate sensuri. Au fost doar absolutizate pe tava unei coerențe mimate variantele infantile ale absurdului, vizibile de la îndepărtare, fără efort chiar. Unii au analizat macroprocesul plecând de la ei înșiși, străvezii fiindu-le întemeierile în propriile minți ținute ca repere. Alții au dat drumul golului sub forma uimirii și a strigărilor cu ecouri largi, simbolice, cangrenate de obediențe, străvezii și ele. Iar alții, mai vinovați – pentru că închiși deja în orgolioasa formă de cuvânt care-i susține pe viață și pe moarte – au făcut și jocul unora și al altora. Nu știu dacă am citit-o așa cum o reproduc aici, însă mi-a rămas în cap o idee: „de judecata de dincolo nu scapă nimeni”. Mă refer la judecata aceea unde conștiința confruntată cu ea însăși nu se va mai putea ajuta nici de ignoranță, nici de „congruențe” fin construite pentru validări pe cât de aparent logice pe atât de suspecte calitativ.
”Eu văd doar piscul!”
După furtună, revin la lumea pe care o cunosc, acolo unde mă simt ca peștele în apă. Nu mă preocupă tona de reflecții actuale, venite dinspre întrebări menite să obtureze tema morală la care am ținut, mai mult decât istorioarele incandescent tradiționale, invocate sub semnul surprinderii „momentului oportun”, ferm trunchiate în spațiul unei simbolici aleatorii de interpreți transformați în câștigători perdanți. Pe toți aceștia, inițiatori și privitori de pe margine, îi asociez perdanților la confruntarea cu conștiința despre care vorbeam adineaori. Confruntarea recentă venea cu o temă, etică înainte de toate, care-mi chema conștiința să confirme dacă sunt sau nu fidel cu adolescentul care intra acum mai bine de 35 de ani pe băncile unei școli care confirma sau infirma, într-un timp relativ scurt, vocații de ordin spiritual. Nu existau în această temă motive de interpretări și nici motive de a rămâne pe margine, așa cum nu văd acum în piscul din fața ferestrei mele altceva decât o semeață înălțare care împunge cerul. Eu văd doar piscul. Prin ce artificiu mi l-ar putea sugera cineva drept piatră plată?
Și totuși…
Oportunismul este reperabil în gesturi mici, cum ar fi obediența imediat vizibilă față de anumite prestații care se avântă hermeneutic dinspre continentul culturii, în încercări încondeiate mimând salvarea sau, bizar, inadecvarea. Să nu vedem mai departe decât e cazul! Mă refer la salvarea conformă cu canoanele imprimate de țesături și curcubeie abil personalizate prin cuvântul care se articulează doct, în volute. Și mai este reperabilă în atitudinea brută, ruptă de viață ca sens, care germinează obediențe lizibile cu ochiul liber.
Însă, faptul de a fi constant în oportunism se citește în jocul agățării de orice prilej care evidențiază, care îl așază pe actor față în față cu așteptarea de a fi confirmat. În obediențe se reconstruiesc până la obsesie motivele golite de sens ale oportunistului și tot în obediențe simți cum orgoliul de-a fi până la capătel și numai el, îi descalifică și îi fragilizează cunoașterea. Chiar dacă pare a fi atent la contraste, oportunistul este fluid în linia de orientare și previzibil. Pentru orice coborâre pe treptele compromisului, tehnicile lui justificative mimează logica, uzează cuvântul și utilizează cultura până la întortochere. Privirea lui nesigură, fixată și vizibil vinovată spre lumea celui care pledează convingător că ar avea cuvântul pe degete, îl blochează pe creștinul de duminică (parcă l-aș adăuga aici și pe un anume „teolog” care se îndreptățește doct) într-o lume sortită eșecului provocat de îndreptățirea filosofică. Își dorește să fie aidoma celui care manevrează cuvântul până la instalarea ambiguității, sugerând crescendo subtilități la toate palierele, să fie chiar ca acela care a găsit atât de budist echilibrul golului în toate, însă sfârșește neputincios, urcat critic pe versantul unei cunoașteri livide care lucrează temeinic la propriile piedestale. Adulează și așteaptă confirmarea până nu mai simte gradul de îndepărtare de Cuvântul care întemeiază.
Oportunistul eșuează
În suprema lui găsire a adevărului în adevărul din propriile cuvinte – aliniate ca la carte într-un vortex indescifrabil – oportunistul își confiscă potențialul într-o așteptare fără repere. Dinspre această fragilă confirmare, susținută în cercul filosofilor care se învârt în interiorul sensurilor descoperite doar de ei înșiși, idolul oportunistului îi invită și pe alții – și, paradoxal, chiar reușește – pentru că le hrănește frustrări latente. Tendința criticii care nu identifică cu precizie obiectul criticii, îi aduce și pe oportunist și pe cei pe care îi adulează aproape de frontiera unde sensul a dispărut. Fiecare se îmbată cu vârfuri invizibile din cuvinte care se susțin pe nimic.
Să parcurgi nașterea obedienței oportuniste rămâne, firesc, lucrarea spiritului. Mintea o decelează doar până la poartă, pentru că tocmai intrarea dincolo este imposibilă altfel decât prin spirit. Să știe cel care crește pe aceste plaiuri că, mai întâi, căutarea gloriei pasabile și, apoi, confruntarea cu sine nu rămân cu putință celui care s-a închis peste noapte în antecamera așteptării de a fi confirmat de către cei care nu împărtășesc nici de aproape, nici de departe valorile cu care fiecare se va confrunta cu ocazia ultimei suflări.
Să reperezi virtutea privind versantul obediențelor multiple lucrate vocal și să rămâi fidel cuvântului, înțeles ca intonație inimitabilă rezonând a revelație, înseamnă să înveți confruntarea cu căutarea. Nu vorbesc aici despre confruntarea cu repunerea în foaie a unei pasiuni personale, ca și cum fără ea nu ne-am mai putea întâlni cu noi înșine. Nu tradiția trebuie salvată, ci rădăcinile ei. Tradiția, fără rădăcini, rămâne un popas relativ al unei minți care se poate pierde în căutare. Adevărul trece dincolo de ea, pentru că se întemeiază în intonațiile cuvântului care germinează doar în inimă. Tocmai aici se împiedică omul de el însuși. Prezent în obediențe și absent în virtute, atenuând istoriile fondatoare prin alipirea de cuvântul care pare să le zică cel mai bine, oportunistul pierde întâlnirea cu sensul. Dacă lucrează în ogorul spiritului, atunci pierderea este fatală.
Ultimele certuri din cetate a descoperit multe conștiințe împotmolite