Crăciunul și ordinea darului Nicușor Nacu 09.01.2020
”Celebrarea Crăciunului nu este doar amintire.”
Nașterea Domnului nu este un eveniment petrecut într-un timp mitic, ci este înomenire concretă a Cuvântului într-un moment cheie al istoriei – absolutul timpului kairologic, sublim surprins în expresia „la plinirea vremii” (plērōmatoukhronou, Gal. 4 :4).
Contemporani ai Nașterii
În această perspectivă, orice căutător în Dumnezeu resimte ca pe o terapie absolută dăruirea ontologică a Nașterii, înțelegând că schimbarea fiecăruia se sprijină pe continua ei interiorizare. De altfel, în Nașterea Sa, prin care Dumnezeul Atotputernic vine prin Întrupare în întâmpinarea interioară și concretă a lumii, natura umană este restaurată, adusă la plinătatea potențială inițială. „Plinirea vremii” nu este moment într-o cronologie universală, ci consacrare a timpului istoric, prin înomenirea Absolutului personal. De aceea, celebrarea Crăciunului nu este doar amintire – cel puțin în accepțiunea tradiției răsăritene –, ci retrăire concretă, participare mistică în Acum-ul istoriei noastre la timpul în care magii priveau uimiți spre Născutul la care steaua îi condusese.
Prins într-un continuu exercițiu de uimire, căutătorul în Dumnezeu învață să recunoască în propria lui viață sensul absolut al Vieții. În fapt, ce este, înainte de toate, căutarea în Dumnezeu? Este, mai întâi, receptare atentă, cu mintea deschisă nuanțelor spirituale înscrise în spațiul interiorității, a semnelor care generează în adâncimile inimii sensuri înțelese ca inepuizabile repere ontologice. Nu este o vârstă potrivită pentru a porni căutarea în Dumnezeu. Ea poate începe oricând și de aceea copilul, mult mai sensibil la misterul care-l locuiește, la taina pe care o poartă cu sine, fără să chestioneze, inutil, paradoxuri innaccesibile minții, va atinge, cu cât va înainta mai devreme pe acest drum, un prag de plenitudine interioară care nu-l va mai părăsi niciodată. Adultul care va deveni, va păstra în profunzimile lui un suflet de copil. De altfel, maturitatea spirituală nu ține de vârstă, ci de natura căutării, iar căutarea în Dumnezeu consolidează copilăria sufletului. Poți fi adult în plină căutare, iar căutarea te va transforma în copil; sau poți fi copil, lipsit de repere iar lipsa lor te va îmbătrâni înainte de vreme. În căutare, viața însăși nu poate fi disociată de darul care i-a fost făcut în chiar faptul trăirii ei.
Prezența care iubește
Căutătorul în Dumnezeu învață să-și ordoneze gândurile pentru a-și păstra constant luciditatea minții. Exercițiul mistic de participare la taină îi ține trează căutarea, de manieră că darul devine incapabil să înlocuiască, fie și minim, conștiința stării care se instalează în inimă. Insule plutind pe întinsul unei minți care nu încetează să se întrebe, reflecțiile – centrate în certitudinea ocazionată de absolutul Prezenței întrupate – reperează mesajul restaurator dat în Naștere. Fiecare reface în inimă imaginea Vieții care, născându-Se, îl renaște. Incapabil să-i înțeleagă plinătatea, în căutare de cuvinte pentru a rosti taina, stări de putință îi cuprind mintea în preajma acestei Prezențe. Drumul parcurs îl ajută să înțeleagă că locuiește în lumea în care oamenii au reificat sublimul, dăruindu-și unii altora suporturi incapabile să-l înlocuiască. Acest exercițiu de reflecție și simțire a Prezenței îi rămâne în minte un ritualic prilej de revigorare interioară. Privind la experiența altor căutători, el înțelege că întrebarea sfârșește într-un răspuns și că în veghe se ascunde confirmarea.
Darul Nașterii
Toate trăiesc preț de o clipă. Pierdute în oceanul trecerii, este imposibil să le cunoaștem intensitatea, pentru că trăim împărțiți între acceptare și refuz. În răstimpul superficialei noastre înaintări spre întâlnirea cu Viața, nu suntem deplini în nici una din stările pe care le trăim. Chiar dacă ne transformăm continuu, murind clipei care a trecut, rămânem veșnic cu gândurile care au locuit-o. În acest răstimp, sufletul așteaptă dincolo de lumea cuvintelor care ne locuiesc. Și atunci, veghea căutătorului în Dumnezeu este paradigmatică, stare de la care, plecând, mintea învață să trăiască în simfonie cu darul vieții. În perspectiva acestui exercițiu, oricine caută armonia, înțelege semnele ca pe un dar. Evitând să-l reifice, el învață că darul este anunțătorul, simbol transparent al tainei primită deja în Naștere, incapabil să înlocuiască trăirea în bucuria Nașterii. Orice dar primit cu ocazia Nașterii, dacă nu este trăit sub formă de simbol anamnetic, ci de dimensiune transformată în lucru, nu face decât să trimită la închiderea fiecăruia în el însuși. Când darul primit inițiază în noi reflecții și gesturi de schimbare interioară, atunci se transformă în semn al bucuriei de a simți, într-un acum continuu, pe pruncul Iisus ca Născut lumii pentru eternitate.
Nimeni nu poate nega că primirea unui dar este o formă de bucurie, însă faptul de a trăi doar pentru a-l avea, coincide cu a trăi insațiabil… în așteptare de daruri. Iar de aici până la a trăi în risipă, mergând până acolo încât darul nu mai aduce mulțumire, nu mai este decât un pas. Să nu uităm că, în fapt, darul conține în el, virtual, sublimul. Plecând de aici, raportul cu darul se nuanțează profund în proximitatea Crăciunului. În această perspectivă, autenticul dar de Crăciun îl constituie învățarea trăirii, dinspre darul primit, în starea de bucurie pe care o prilejuiește Nașterea. Oricât ar fi de prețios, cadoul este o bucurie limitată și de aceea nu rămâne decât un reper simbolic. Dincolo de el, Se descoperă Absolutul personal, întrupat într-un Prunc. Aici este prezentă taina care fondează bucuria mistică a Crăciunului, taina pe care începuse s-o trăiască total, clipă de clipă, bulversat de experiența spirituală trăită, Ebenezer Scrooge, celebrul personaj descris de Charles Dickens în nuvela Colind de Crăciun. Experiența mistică a personajului coincide cu vederea universului plutind în Iubire.
Pervertirea darului
Nebunia care transformă Nașterea într-o lume a cadourilor coincide cu uitarea bucuriei Vieții care ni se dăruiește. Cel care uită este incapabil să înțeleagă că viața nu poate fi celebrată cu nici un fel de dar. Orice celebrare, pentru a fi fecundă, are nevoie de suport interior. Altfel, riscă să se transforme în obișnuință de… a celebra, sfârșind prin a se goli de propria semnificație, de ceea ce o face să fie ceea ce este. Poate fi celebrată nașterea unui copil printr-un dar anume? Nu este pruncul darul însuși? Ar putea un simbol să ne fascineze mai mult decât venirea lui pe lume? În consecință, omul care crede – și mă refer la el, înainte de toate – poate să înlocuiască Nașterea lui Iisus, ca eveniment, cu o zi în așteptarea unui dar? Ce rezonanță mai are acest dar dacă Evenimentul nu este acompaniat de bucuria trăirii în așteptarea Nașterii? Simplu spus: dacă nici o naștere nu poate fi înlocuită cu un dar, ci doar celebrată meditând la semnificația care-i este proprie, atunci Crăciunul este așteptarea Nașterii sau a darului? Dacă este așteptarea Nașterii, atunci nici un dar nu ar fi capabil să o sugereze. Dacă este așteptarea darului, atunci Crăciunul se transformă într-o zi oarecare, iar darul înseamnă, din nou, afundarea noastră în lumea lucrurilor inutile. Darul se transformă în inutil la puțină vreme după primirea lui, pentru motivul radical că nu a fost asociat cu semnificația evenimentului pe care-l celebrează. Privind în jur, departe de-a o face moralizator, constat că oamenii au pierdut deja conștiința semnificației darului, perpetuând inconștient o tară spirituală.
Recuperați darul!
Meditând la ceea ce presupune simplul fapt de a trăi cuprins în darul vieții, omul reflexiv descoperă că gândurile centrate în Viața care se Naște îi vorbesc în mod natural despre sine. Așa înțelege cu o uimire care-l deschide vieții celorlalți, că totul este deja prezent în propria viață. Treptat este cuprins de conștiința rolului său de purtător și continuator de Viață. Fulgurant, realizează că experiază o stare care-l leagă, chiar acum, de veșnicia Vieții, o stare care nu poate fi reprezentată și nici înlocuită de semne sau simboluri, pentru că starea pe care o trăiește este, în sine, darul suprem. Oricine inițiază această reflecție, dinspre conștiința trăirii asumate a vieții primite, continuă de la sine drumul relației cu El, Suportul invizibil, Cel care transfigurează darul, indiferent de natura lui, în sublim. Și atunci, omul învață că esența darului este generozitatea simbolizată de plinul indicibil al Vieții și nu transformarea lui în risipă, căci darul are rolul de a ne lega interior de ceilalți, toți purtători de viață.
Darul înseamnă celebrare
În textele neotestamentare ale Nașterii, magii îi aduc daruri lui Iisus. Celui dăruit i se dăruiește. Cel Născut în umilință primește daruri regale. Evenimentul Nașterii justifică el însuși debordarea de afecțiune manifestată în gestul magilor, de bucurie pentru Darul primit. Păstorii asistă cu uimire la simfonia cosmică din jurul lor. Lumea angelică celebrează amploarea tainei care se deschide privirii. Universul își centrează elementele indicând spre locul Nașterii. Magii, folosind puterea interioară a minții care caută adevărul, se orientează în raport cu acest univers pentru a ajunge la timp, pregătiți să celebreze. Darurile sunt, așadar, expresia uimirii și, în același timp, a certitudinii interioare că taina se împlinește. Totul trimite la celebrarea Vieții care Se naște! Faptul de a dărui ar putea fi interpretat în chip tendențios de cel pregătit să găsească în orice ocazie justificări acțiunilor sale! Și atunci, noi, martorii de Acum ai înomenirii Cuvântului, a nu celebra așa cum taina o cere, lăsându-ne prinși în capcana ofensivei comerciale care interpelează instincte primare, înseamnă a amenința chiar aspectul interior al dăruirii, înseamnă a ne pune pe noi înșine în primejdia de a rata Întâlnirea.