Credința și inocența inimiiNicușor Nacu 16.10.2017
Doar inocenţa nepervertită a copilului Îi face loc lui Dumnezeu.
Suficiența celui care crede că știe să vorbească despre Dumnezeu nu este diferită de aroganța omului secular care se crede deasupra lui Dumnezeu. Ea primește o configurație oarecum similară tipului de suficiență umană pentru care, dincolo de propriile elaborări, nu mai există soluție posibilă.
Despre ce copil este vorba ?
Doar inocența nepervertită a copilului împreună cu convingerea omului matur exersat în umilința credinței care se exersează continuu, vor permite să renască în Hristos pe cel care crede! Doar prin unirea acestor stări, omul poate depăși aroganța minții, neputința voinței supusă obișnuinței și teroarea gândurilor care nu permit sufletului să se înalțe către infinitatea dragostei lui Dumnezeu. Dacă nu caută această stare, atunci căderea lui este mereu posibilă. Vorba Apostolului Pavel: „celui care i se pare că stă să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10:12).
Despre ce copil vorbește Hristos atunci când afirmă că „oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte” ? (Mc. 9:37). Despre copilul care este prezent în fiecare ! Hristos îi aduce în discuție pe copii pentru a atrage atenția asupra unui aspect clar al vieții personale: cel al sincerității inimii atunci când primești adevărurile lui Dumnezeu. Copilul nu a fost încă atins de lume și nici de judecățile ei de valoare. Faptul de a nu fi încă în intimitate cu lumea îi păstrează curată inima, care este totalmente permeabilă Adevărului. De aceea adultul care instaurează în el starea identică nevinovăției originare a copilului, primește adevărurile lui Dumnezeu fără să le judece prin mintea lumii, ci prin mintea neatinsă de lume. Această minte, trăind în lume, însă percepând îndepărtarea ei de Adevăr, creează condițiile primirii în inimă printr-o deschidere directă și totală față de Cuvântul. Acest om îl primește pe Dumnezeu și pe aproapele în inima lui, așa cum îl primește un copil: fără urmă de îndoială sau întrebare de genul „cum”, „de ce”, „cine”, șamd. Acest om nu clevetește în inima lui, nu privește la stilul celuilalt și nici la cuvintele pe care acesta le folosește pentru a exprima Adevărul! Dacă aceste cuvinte sunt pline de Adevăr, dacă ele sunt fidele rămânerii în Cuvântul, atunci ele construiesc în inimă lumea lui Dumnezeu, indiferent de locul pe care ele îl ocupă pe scara exprimării de la simplu la complex. Providența lui Dumnezeu nu este prezentă în intențiile sau obiectivele noastre, ci în adevărul pe care ni-l pune la dispoziție chiar în interiorul lumii în care trăim.
Drumul de întoarcere
Pentru mai multă claritate, Hristos atenționează : „cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Mc. 10 :15). Pentru unii, obișnuiți cu aceste cuvinte, sensul plutește într-o cunoaștere care, aparent, nu ar mai avea nevoie de lămuriri suplimentare. Cu toate acestea, această împărăție „care se ia prin asalt” (Mt. 11 :12 ; Lc. 16 :16), făcând apel la toate mijloacele ființei noastre – iar aici cuvintele sunt o parte din arsenal –, implică o revenire absolută la inima copilului care nu a învățat să judece pe celălalt, care își trăiește încă inocența în starea de „imponderabilitate” vecină cu îndumnezeirea. Însă nici cuvintele și nici asamblarea lor nu sunt problematice într-o minte care voiește să atingă inocența copilului, ci gândurile care se atașează de aceste cuvinte care construiesc, apoi, fraze simple sau complexe. Câte greutate poate fi în inima unei ființe care a trecut prin viață, care și-a făcut idoli – indiferent de natura lor –, care receptează un mesaj doar cu o anume frecvență sufletească și intelectuală ! Acestui om îi este dificil să refacă drumul spre inima copilului care n-a fost atins de lume. Mai precis, să regăsească această inimă în el însuși. Obiceiurile acestui om decid pentru el. Și atunci, chiar când este vorba de Dumnezeu și de receptarea aproapelui, el se situează „la mijloc”, având sentimentul că judecă drept.
Puterea din inimă
Ce presupune, însă, copilăria minții, a inimii și a gândurilor care ne locuiesc? Pentru că îndemnul lui Hristos este limpede ca apa (Mc. 10:15), căutătorul în Dumnezeu înțelege că sinceritatea inimii este esența lor. De aceea rămâne activă în el credința că minunea este prezentă oricând și că orice răspuns poate fi validat doar dacă este ancorat în umilința de a accepta că Dumnezeu îi este sprijin interior. Acest fel de a crede îi hrănește liniștea și îi risipește în fașă orice angoasă. Însă a tinde spre inocența copilului nu îl oprește să vadă lumea cu luciditate, dincolo de orice idealism artificial și scorburos. Această conștientă înțelegere îl ajută să convertească totul în el dinspre spiritul nevinovăției copilului, ținându-și, însă, mintea trează. În acest proces, gândurile au nevoie, de-a lungul căutării, de rămânerea în stabilitatea pe care le-o procură inocența conștientă, adică revenirea la simplitatea convingerii că doar Domnul este reper în fiecare mișcare. În acest fel, centrarea minții în gândul că celălalt, indiferent de gradul apropierii sau îndepărtării sale de Dumnezeu, este în chip absolut important, ne confirmă taina puterii vieții pusă de Domnul în inimă. De aceea, copilăria stărilor noastre nu împiedică pe nimeni să vadă lumea ca pe o poveste scrisă de Dumnezeu și povestea ca pe o lume care I se deschide. Pentru mintea care caută în Dumnezeu, fie chiar și înăuntrul amețitorului vârtej al lumii, sensul apare ca o evidență luminoasă.
Gazda lui Dumnezeu
Bucuria primirii adevărului în inimă este un dar. Și ca orice dar, pentru a rămâne în Adevăr, el trebuie făcut lucrător. Darul împărtășit transformă doar pe cel care ascultă Cuvântul dinăuntrul lui. Nu te uiți la înălțimea celui care-l rostește, nu aștepți să fii confirmat în ascultarea lui de nimeni, decât de Dumnezeu din inima ta. Dacă nu-L lași pe Dumnezeu să lucreze în inimă, vei trece peste Cuvânt și te vei duce acolo unde crezi tu că El pare mai așezat, mai luminos, mai puternic, uitând, însă, printr-o disimulată ignoranță vinovată a inimii că El, Cuvântul, este prezent peste tot și, mai ales, în orice voință care dorește să-L împărtășească. Doar din dragoste că El există! Când un om vorbește altuia despre Dumnezeu, pe limba inimii lui și, mai ales, dinspre mintea care trăiește în armonie cu inima, atunci nu mai are ce căuta contradicția în gândurile sale și nici refuzul de a asculta cuvinte care-L transmit pe Dumnezeu. Pentru că El este deja prezent acolo!
Sinceritatea conduce spre Adevăr
Refuzul de a asculta provoacă în om o stare pe care trebuie s-o chestioneze. Și în acest caz, trebuie să se întrebe dacă este imaculat în inimă când a trecut cu vederea pe lângă Cuvânt, doar pentru faptul că n-a fost spus pe limba care i-a convenit lui. Dacă am vorbi despre Dumnezeu doar pe limba care convine obișnuinței, atunci multe dintre tratatele teologice ale Sfântului Grigorie de Nyssa sau ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (iertată-mi fie îndrăzneala) ar trebui încuiate în sertare. Așa, ca rarități ale unei limbi imposibil de înțeles! Pentru că foarte puțini sunt cei care au acces cu adevărat la complexitatea limbajului lor. Însă asta nu-i face mai puțin clari în această complexitate receptată ca greu de înțeles. Claritatea merge întotdeauna de la foarte simplu la foarte complex, cu condiția de a urmări șirul de cuvinte care vorbesc despre Adevăr.
În acest caz, nici complexitatea și nici simplitatea nu sunt cele care prilejuiesc inocența inimii. Inocența se modelează dinspre voința de a trece lin, sub aripa proniatoare a Duhului, dincolo de ele, peste toate cele construite de noi înșine. Și simplitatea și complexitatea se pot transforma în idoli atunci când nu le luăm ca pe cele ce sunt, ci le așezăm pe un piedestal pe care nici una, nici alta nu-l merită. Există complexitate în simplitate și simplitate în complexitate. Dar sinceritatea inimii este conversația minții cu Hristos și nu are de-a face cu ele. Și uneia și alteia, le este structură interioară atunci când le practicăm în Hristos. Iar când este practicată, sinceritatea este vizibilă în toate cele ale noastre, fapte sau cuvinte.
Copilăria stărilor noastre nu împiedică pe nimeni să vadă lumea ca pe o poveste scrisă de Dumnezeu și povestea ca pe o lume care I se deschide. Pentru mintea care caută în Dumnezeu, fie chiar și înăuntrul amețitorului vârtej al lumii, sensul apare ca o evidență luminoasă.
Ce presupune, însă, copilăria minții, a inimii și a gândurilor care ne locuiesc? Pentru că îndemnul lui Hristos este limpede ca apa (Mc. 10:15), căutătorul în Dumnezeu înțelege că sinceritatea inimii este esența lor.
„Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Mc. 10 :15).