Credința nu este „dependență”Nicușor Nacu 13.12.2018
■ Mintea ultimului timp refuză să sesizeze căderea în inadecvat. O nouă formă de agregare a inadecvării își face drum, treptat, în rostirea care decide că putința de „a crede”, ca naturală dinamică interioară ființei, poate fi interpretată ca dependență.
■ Noua „deliberare” se adaugă și prelungește instrumentarul ideologic care-și propune, de prea multă vreme, dezagregarea mecanismului simbolic al religiosului din interiorul persoanei. Ea ține, evident, de obișnuința reducționistă prezentă în orice formulare ideologică.
Coroziuni spirituale
Să reținem că, dinspre tendința de a institui arbitrarul sub formă de adevăr și, prin el, de normă, ideologia se exprimă prin modele fabricate, însușite, apoi, în cheie exclusivistă. Independent de nivelul de cultură al rostitorului, ea este în paralelă relație cu reflecția generată de interogările filosoficului dubiu și departe de vigoarea simbolică aliniată în armonia religioasă. În fapt, orice ideologie este, în rădăcina ei, opusul gândului simplu, nealterat de modelizări ulterioare, și contrară, prin interpretare tendențioasă, instinctului de conservare activat de simțul natural în registrul vieții conștiente. Irațională, ideologia este corozivă spiritual pentru că tinde să abolească, prin nivelare, sensurile constitutive vieții.
În această perspectivă, a emite ideologic convingerea că „a crede” este o formă de dependență, fără a defini ce presupune conținutul ei, este sinonim cu un salt artificial peste evidența etapelor care revelează viața în constituția ei compusă dintr-un șir nesfârșit de dimensiuni completive una în raport cu alta. Este de la sine înțeles că urmele inepuizabilei relații dintre aceste dimensiuni dispar în prezentarea care consacră credința sub semnul dependenței. Ea contrazice din plin integritatea funcțiilor simbolice ale unei minți care a operat creator, cu ele, încă din prima clipă a vieții ei conștiente.
Perspectivele lui ”a crede”
În teritoriul dinamic al manifestărilor conștiente, a crede este o dimensiune structurală interiorității și de aceea nu se confundă cu niciunul din elementele care o compun. Departe de a ne referi la o funcție reperabilă, putința de a crede are particularitatea de a asocia și centra în propriul ei spațiu de manifestare potențialități care reliefează unicitatea ființei. Între a crede și constelațiile „specializate” ale interiorității, raportul este continuu și unic. Nu crezi pentru că ți se spune s-o faci, indigența lăuntrică născută dintr-o atare molestare a cugetării fiind prea evidentă, ci pentru că structurile lăuntricului recuperează simbolic raportul cu viața care le susține, pentru a oferi înapoi vieții înseși sensuri care i se deschid în semnificații absolute. A crede coincide cu interiorizarea unui domeniu, sinonim adevărului ca libertate, care se opune opacității stereotipului, făcând-o printr-un act de voință și adeziune a spiritului la un conținut pe cât de imposibil de definit pe atât de imposibil de negat. A crede este o acțiune, deopotrivă, intelectivă și naturală, de participare la lumea imediată, de reperare intuitivă, la fel de naturală precum cea de orientare în spațiu. Ține de opoziția funciară a condiției umane față de banalitate să creadă și, făcând-o, să integreze ritmului ei o direcție, înțeleasă ca dispoziție absolută, care o menține în echilibrul vieții. Ateul însuși, negând existența lui Dumnezeu cu mijloace a căror construcție rațională poate fi deconstruită tot prin procese raționale, este într-un act de credință consfințit de rămânerea în proiectul de a dezvolta negarea mai mult decât reușita înălțării edificiilor raționale care s-o susțină și s-o valideze. Îl amintesc pe ateu, pentru că în ipostaza ultimă a demersurilor sale, el rămâne suspendat într-un apriori imposibil de demonstrat. Așadar, el însuși rămâne într-un demers care ține de propria lui credință că Dumnezeu nu ar exista. Tot în această perspectivă, credința configurează condiția conștiinței de sine, de raportare la univers și la ceea ce-l transcende, adică la Dumnezeu.
Întemeierea din tainicul vieții
Intimă ființei în chip absolut, acțiunea de „a crede” (subînțelegând aici și credința religioasă) își confirmă statutul întemeiat în libertate prin raportare la materia ei primă: voința constantă de a scăpa oricărei constrângeri care limitează accesul la adevăr ca posibil. De aceea, a crede nu coincide cu o stare sinonimă dependenței. Tendința de a sugera credința drept dependență, disproporțională în raport cu datul aprioric în care ea își fondează expresiile, coincide cu neînțelegerea bazică a propriei ei fenomenologii, care însumează și concentrează în sensuri, dinspre însăși putința de a crede, întreaga simbolică a vieții. Or, realul, germinativ, infuz acestei simbolici, nu ocazionează dependențe, pentru că este întemeiere continuă fondată în întemeierea primă. În el, viața se confirmă în aspectul ei de nelimitare.
Când îndoiala, funcționând dogmatic, intervine unidirecțional în revizuirea validității ontice a credinței, însuși faptul de a crede, deschide reflecției, paradoxal, o perspectivă reliefând imposibilitatea întemeietoare de sens a oricărei dubitații legată de conținutul insondabil și stabil al lui a crede. Între a crede și îndoială, raportul este acela de centrare pe adevăruri care confirmă întemeierea din tainicul vieții. Or, ca perspectivă deschizând viața spre posibile, ontosul constitutiv întemeierii deschide chiar libertatea de a crede. În acest caz, cum mai poate fi receptată ca dependență o acțiune înscrisă deja în ordinea din ontosul naturii?
Dependența este o dimensiune creată, reperabilă într-o atitudine imediată cu consecințe precise. Ea nu exista înainte de a-i fi oferit condițiile care i-au favorizat nașterea. Fondând o dependență, omul se antrenează într-un șir de raporturi pe care nu le mai stăpânește, căci dependența îi controlează deja tendințele centrifuge. Dependența înscrie, de fapt, atașamentul față de dimensiunea creată în cercul vicios al căutării fără obiect. Or, înaintarea în căutarea lipsită de obiect, ea însăși limitată prin raportul pe care-l întreține cu limitele obiectului, aduce cu sine o inevitabilă suferință. De aceea consecințele spi-rituale ale dependenței sunt incalculabile. Aplicând conținutul negativ al noțiunii de dependență la actul credinței, ideologul face eforturi constante să consacre banalitatea până la sărăcirea totală a minții.
Păcatul obosește
A valoriza acțiunea de a crede sub semnul unei dependențe, indiferent de numele pe care i-l conferim, este o falsă poziționare în raport cu realitatea ontică, apriori intelectivă a actului credinței. Dacă a crede activează, dinspre profunzimi, dimensiuni lăuntrice, constitutive ființei, reperabile ulterior în „credințe” și „atitudini”, dependența față de o stare creată (internet, shopping, joc, etc.) caută resurse concrete, materiale, pentru a susține și întreține plăcerea constitutivă acestei stări. Senzația însăși, prezentă în plăcere, are propria ei greutate specifică. Odată activată, dependența se menține într-o alertă care întreține mecanismul căutării plăcerii ulterioare. Este vorba despre o structură care se autosusține și consumă energia generată de conjuncția dintre obiectul căutat, rămânerea în el și imposibilitatea satisfacerii totale a plăcerii prin raportul cu el. De aceea, dependentul se automutilează interior. Căutând o plăcere nouă, mai intensă față de cea anterioară, mai altfel, deoarece plăcerea actuală (ca teritoriu creat, în expansiune continuă și căutare cantitativă de resurse pentru a se hrăni) nu mai corespunde așteptărilor aflate în conflict cu obiectul plăcerii deja depășit, dependentul se menține într-o dispoziție lipsită de reflecție critică, care-l epuizează. Acesta este mecanismul care exprimă cel mai bine starea de dependență creată: epuizarea prin căutarea plăcerii ulterioare și generarea unui mecanism compulsiv.
Îndreptarea către ”Cel cu totul altul”
Faptul credinței nu se transformă într-o dependență funcționând potrivit mecanismului amintit mai sus. Este oscilant, ascendent, focalizat pe recuperarea de sensuri simbolice, în căutare de echilibru și continuă modelare interioară – prin raportare la o serie de valori morale, care cheamă, de la sine, alte seturi de valori. Acțiunea de a crede nu poate fi asociată dimensiunii pe care o presupune dependența față de un moment sau stare creată și, în consecință limitate, reperabile într-un teritoriu strâmt, ci trăire a imboldului de a te îndrepta țintit către „Ceva” (către „Cel cu totul altul”, așa cum îl reperează Rudolf Otto). Această raportare depășește constantele limitate ale ființei, pentru a o armoniza cu profunzimi prezente în insondabilul din însăși raționalitatea ei. Rațiunea participă la acest proces, însă, reperându-și limitele în fața raționalității deschise în câmpul ființei, ea lasă cale liberă adeziunii la un adevăr anume, prin credință.
De fapt, în acțiunea, mai mult sau mai puțin conștientizată de a crede în Dumnezeu, omul își descoperă nelimitarea. Este vorba despre un potențial care impulsionează și oferă o energie care menține mintea într-o tensiune spirituală susținătoare. Spre deosebire de alerta dependentului, omul care crede, exersând acest mecanism natural, nu se epuizează niciodată. El rămâne atent la imbolduri care-i configurează continuu ordinea lăuntrică.
Dor de Dumnezeu
Ca răspuns dat ideologiei care ține să indice că a crede este o altă formă de dependență, să observăm că dependența este distrugătoare, în timp ce exersarea credinței, urmată de rămânerea în ea, este suport și sursă continuă de conci-liere cu propria interioritate. Prima este creată și, în consecință, nenaturală, în timp ce a doua este exprimare și mode-lare a unei structuri deja naturală conștiinței. În consecință,o dimensiune naturală ființei nu poate fi asimilată cu starea de dependență.
Nu ești dependent decât de ceea ce creezi tu însuți. Dacă dependența se raportează, substanțial, la un început reperabil într-o gest fondator, credința, prin statutul ei, este o structură interioară mecanismelor naturale ale ființei, pe care voința personală o face lucrătoare în raport cu perspectiva aleasă. Ea nu rămâne într-o stare latentă și nu este o virtualitate, ci există apriori, pentru a lua forme personalizate în funcție de va-lorile cu care omul se confruntă de-a lungul existenței sale.
În credință își face loc înțelegerea care întemeiază. Ceea ce este constitutiv ființei, rămâne în relație mereu naturală cu structurile ei profunde. Tot ceea ce transpare, dinspre ele, către suprafața realității, inclusiv faptul de a crede, devine suport pentru întemeieri ulterioare. Credința convertește mintea într-un teritoriu de reflecție în care sunt extirpate până la disoluție scurtăturile intelectuale transformate în obișnuințe mediate cultural ori, mai nou, ideologic, și sfârșește prin a extrage dinspre adâncuri legate la transcendență – aducând la suprafață, spontan și robust –, fondul întemeietor al ființei.
”Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.”
(Evrei 11, 1)