Credința sabotează rațiunea? Nicușor Nacu 14.08.2018
Un clișeu al necredinței: Ortodoxia stagnează dezvoltarea culturală și socială a individului
A devenit atât de curentă formula, repetată într-o inconștiență care spune multe despre rostitor, cum că Ortodoxia este o formă de credință care a favorizat stagnarea culturală și socială a individului, încât aproape nu mai are sens să explici celui care emite acest gen de opinie că raționamentul său este defectuos.
”Open mind”, adică ...necredincios?
Rostitorul acestei convingeri, întemeiată pe o percepție indusă cultural și mediatic, la al cărei fals raționament psihosocial el nu participă, înainte de toate din cauza sărăciei semantice a propriilor sale judecăți, repetă dincolo de logica elementară frazele standard ale formulei. Artificial legat de acest tip de convingere, devenită între timp ideologică, intervine complementul ei, în corelație cu mimetismul cultural care o favorizează și care acreditează ideea că un individ „deschis la minte” nu poate crede că mesajul religios este compatibil cu rațiunea care a construit modernitatea. Pentru el, această modernitate cu suma ei, tehnologia, este semnul supremației rațiunii și al dovezii că – prin produsele ei – rațiunea este singura dimensiune care validează realitatea. Larg mediatizat, acest tip de convingere, devenită banală prin repetiție și emisă cu autoritatea celui care crede că știe fără să poată explica, invocă intransigent performanțele științei, ca și cum cea invocată, știința adică, ar fi intrat deja în profunzimea mesajului religios și va fi demonstrat, fără echivoc, incompatibilitatea oricărei forme de credință cu performanța socială, adică legătura directă dintre prostia individuală, sărăcia care, uneori o acompaniază și credință. Și totuși, acest gen de reflecție publică, preluată individual, se găsește în conflict cu ea însăși până într-acolo încât rostitorul ei nu-i mai sesizează conflictul care o deconstruiește în clipa rostirii ei. Înainte de a fi devenit o remarcă preluată nereflexiv de marea majoritate – semn că majoritatea se transformă în turmă atunci când este defectuoasă la nivel de raționament –, ea se va fi instituit deja ca o convingere înăuntrul nucleului social. Chiar lipsită de suport rațional, această convingere continuă să opereze și o face – paradoxal – sub semnul rațiunii.
Credința luminează, necredința întunecă
Cel care utilizează această exprimare nu înțelege că mecanismul care a instituit-o face o gravă eroare de raționament în legătură cu ceea ce presupune credința și fenomenologia ei. Dacă acest tip de remarcă se manifestă ca o repetiție al cărei conținut pune în evidență pseudo-raționamente a căror autoritate strălucește doar prin completivitate – devenind, în consecință, lipsite de întemeiere ultimă – atunci, ceea ce ignoră rostitorul ei este tocmai conținutul real al conceptului de credință și complexitatea pe care o presupune la nivelul intelectului faptul însuși de a crede. Orice minte obișnuită cu reflecția nu poate să nu remarce că actului de a crede nu-i lipsește componenta intelectivă. Ea rămâne prezentă în fiecare strat din mintea care aderă la o perspectivă religioasă asupra lumii și o acompaniază continuu, sub formă de suport interogator și reflexiv, chiar în dimensiunile manifestării ei. Ignorând acest aspect și înțelegând credința doar ca o atitudine personală de ordin emoțional cu o încărcătură lipsită de reflecție rațională, exprimată cu ajutorul deloc inspiratei sintagme de „atitudine irațională”, rostitorul ratează o întreagă sumă de semnificații pe care le implică faptul însuși de a crede. Căci în cazul credinței, iraționalul – printr-o defectuoasă asimilare a ideii de „irațional” – nu trimite la o realitate percepută prin abaterea de la discursul rațional, nu este un fel de dezacord în raport cu mintea rațională și nu aparține domeniului erorii de logică, ci indică spre ceea ce este în mod natural inaccesibil intelectului, rațiunii însăși. Iraționalul nu este în acest caz opusul rațiunii, ci cel care o ajută să-și întrețină înțelegerea limitelor nivelului ei de competență.
Trufia rațiunii ecranează Adevărul
Concret, este voința de a percepe și indica permanent că dinspre realitatea limitată a rațiunii, accesul la absolut este imposibil. Într-un fel, acest tip de rațiune amintită anterior greșește prin chiar faptul că naște în mintea rostitorului sentimentul, fals de altfel și pur emoțional, cum că extensia cunoștințelor, mereu completivă, generată de raportul cu experiența, este asociată cu înțelegerea însăși. În consecință, se uită de manieră a induce erori fatale, prin chiar această falsă asociere, că gândirea rațională presupune, înainte de toate, aplicarea categoriilor la ceea ce este determinabil ca urmare a experienței. Or, în măsura în care infinitatea cunoașterii lui Dumnezeu este o realitate de neatins, a voi s-o înțelegi dinspre suma limitată a cunoștințelor este în chip logic o eroare de raționament. Această eroare va fi glisat deja în spațiul exprimării sociale, care nu doar că a uitat exercițiul reflecției, ci a instaurat ca normă de orientare absolută suma cunoștințelor actuale, acordând rațiunii facultăți pe care aceasta nu le are și indicând demersurilor științifice o autoritate ultimă pe care ele în sine nu o cuprind. Pentru omul care comite o astfel de eroare, ipotezele științifice devin reguli de orientare care generează în mintea sa definiții ultime. De altfel, raționalul își susține calitățile care sugerează ceea ce el trebuie să presupună, prin faptul că veghează la orice proces care tinde, fie chiar și accidental, să-l obiectiveze. În fapt, raționalul invită rațiunea să respecte, înainte de toate, propriile sale exigențe, determinând-o să nu definească drept irațional orice dimensiune pe care ea nu o poate cuprinde și integra în propriul său spațiu de judecată.
”Orice acuză adusă celui care aderă plenar la crezul experienței ecleziale este defectuoasă. Adeziunea sa este răspunsul la focarul interior saturat de chemare. Adevărul ca atare nu ne aparține prin reflecție, ci prin revelație.”
Credința nu se opune rațiunii, ci o confirmă și o luminează.