Credința și criticaNicușor Nacu 06.08.2016
„Biserica nu are nevoie de modernizare pentru a rezista timpului, ci de fidelitate și conformitate cu mesajul Celui care a întemeiat-o”.
Va fi devenit atât de curentă formula, repetată într-o inconștiență care spune multe despre rostitor, cum că Biserica ar trăi încă în Evul Mediu, încât aproape nu mai are sens să explici celui care emite opinii de acest gen că raționamentul său este defectuos. Că el se întemeiază într-o percepție indusă cultural, mediatic, la care el nu va fi participat în nici un fel, repetând dincolo de orice logică elementară fraze gata făcute.
Individul „deschis la minte”
Artificial legată de această idee, intervine complementul ei, din nou în corelație cu mimetismul cultural care o favorizează pe prima, acreditând ideea că un individ „deschis la minte” nu poate crede că un mesaj religios conține un adevăr. Acest tip de convingere larg mediatizată, devenită banală prin repetiție și emisă cu autoritatea celui care crede că știe fără să aibă nevoie de a explica, invocă intransigent performanțele științei ca și cum aceasta din urmă ar fi demonstrat deja, fără echivoc, inexistența lui Dumnezeu. Totuși, acest gen de reflecție publică se găsește în contradicţie cu el însuşi, fără să vadă conflictul în chiar remarcile sale. Pentru că, înainte de a deveni o remarcă, ea se va fi instituit ca o convingere lipsită de suport reflexiv. Ea nu comportă aceeași configurație pe care o presupune credința și fenomenologia ei. Dacă acest tip de remarcă se manifestă ca o repetiție al cărei conținut pune în evidență raționamente a căror autoritate strălucește doar prin ”găselnițe” cu rol completiv – devenind în consecință lipsit de autoritate ultimă – ceea ce ignoră rostitorul ei este chiar conținutul real al conceptului de credință și complexitatea pe care o presupune la nivel intelectiv însuși faptul de a crede. Pentru că trebuie remarcat că acțiunii de a crede nu-i lipsește componenta intelectivă. Ea rămâne prezentă în fiecare strat care-o compune și o acompaniază continuu, sub formă de suport interogator și reflexiv, în dimensiunile manifestării ei.
Raţiunea joacă feste!
Ignorând acest aspect și văzând credința doar ca o manifestare exprimată cu ajutorul deloc inspiratului concept de ”iraționalitate”, rostitorul acestor remarci ratează o întreagă sumă de semnificații pe care le implică faptul de a crede. Căci în cazul credinței, iraționalul nu trimite la o realitate percepută printr-o abatere de la discursul rațional, nu este un dezacord față de sine și nu aparține domeniului erorii de logică, ci indică spre ceea ce este în mod natural inaccesibil intelectului, rațiunii. Iraționalul nu este în acest caz opusul rațiunii, ci cel care-i întreține înțelegerea limitelor nivelului ei de competență. Concret, este voința de a percepe și indica permanent că dinspre realitatea limitată a rațiunii, accesul la absolut este imposibil. Într-un fel, acest tip de rațiune greșește prin chiar faptul că extensia cunoștințelor, mereu completivă, generată de raportul cu experiența, este asociată cu înțelegerea însăși. În consecință, se uită de manieră a induce erori fatale, prin chiar această falsă asociere, că gândirea rațională presupune, înainte de toate, aplicarea categoriilor la ceea ce este determinabil ca urmare a experienței. Or, în măsura în care infinitatea cunoașterii lui Dumnezeu este o realitate de neatins, a voi s-o înțelegi dinspre suma limitată a cunoștințelor este în chip logic o eroare de raționament. Această eroare va fi glisat deja în spațiul exprimării sociale, care nu doar că a uitat exercițiul reflecției, ci a instaurat ca normă de orientare absolută suma cunoștințelor actuale, acordând rațiunii facultăți pe care aceasta nu le are și indicând demersurilor științifice o autoritate ultimă pe care ele în sine nu o cuprind. Pentru omul care comite o astfel de eroare, ipotezele științifice devin reguli de orientare care generează în mintea sa definiții ultime. De altfel, raționalul își susține calitățile care sugerează ceea ce el trebuie să presupună, prin faptul că veghează la orice proces care tinde, fie chiar și accidental, să-l obiectiveze. În fapt, raționalul invită rațiunea să respecte, înainte de toate, propriile sale exigențe, determinând-o să nu definească ca irațional orice dimensiune pe care ea nu o poate cuprinde și integra în propriul său spațiu de judecată.
O chemare irezistibilă
Revenind la începutul reflecției noastre, înțelegem că ordinea dinspre care credința se indică pe sine drept structură interioară depășind și înglobând reperele noastre legate de rațiune și rațional, este determinantă pentru cuprinderea multitudinii de sensuri pe care le duce cu sine omul. Credința se impune gândirii ca dimensiunea care nu admite verificări prin intermediul demersurilor și orientărilor limitate aparținând continentului cunoașterii. Dinspre această imposibilitate de a o defini în termeni dependenți de experiențe subiective, credința se detașează de ansamblul fenomenelor raționalizabile pentru a se indica pe sine reflecției ca vectorul care menține în tensiune un focar interior saturat de o chemare, pe care-l canalizează spre o realitate care depășește raționalul și iraționalul la un loc. De aceea, credința, ca noțiune înglobând o dimensiune care indică lumea adevărului prezentă în această chemare, poate fi reperată numai în raport cu experiența care i-a armonizat sensurile în stări obiective. Nu se poate, în consecință, vorbi despre validitatea fenomenologică a unei așa-zise credințe personale, ca tip de orientare în spațiul credinței ca atare, fără afecta credința ca stare deplină trimițând spre absolut. Pentru că ori rămânem în spațiul credinței care trimite la Real, ori partajăm configurații dintre cele mai diverse, raportate la ideea de credință, care nu presupun nimic din ceea ce este credința în sine. O credință personală legată de un adevăr suprem nu este mai mult decât o dispoziție psihologică spre o stare căreia persoana îi acordă un credit personal, justificat pe baza propriilor sale raționamente transformate în convingeri interioare. Raportându-se constant la raționamentul său, la impresia generată de convingerea că știe, dinspre o judecată căreia îi acordă infailibilitate, susținătorul credinței personale, atipică în spațiul consacrat al credinței, se îndepărtează de credința ca întemeiere experiențială fidelă unei chemări spre un Absolut care se revelează ca atare.
Cel care crede total într-un adevăr absolut, nu are nevoie să și-l explice și nici să-l justifice prin apel la rațiune și la extensiile actuale ale cunoașterii. Credința lui, cuprinzând adeziunea la acest adevăr, instaurează globalitatea tuturor sensurile pe care ea, în sine, le presupune într-un efort de întemeiere care nu se mai cere explicat. De aceea, orice acuză adusă celui care aderă plenar, prin credință, la crezul oficial al Bisericii, este defectuoasă, izbindu-se de faptul că adeziunea sa răspunde unei chemări care face apel tocmai la focarul interior saturat de chemare, de care aminteam mai sus, care instaurează un nivel de coerență care nu se mai poate exprima decât printr-o acțiune totală. Nu există dinspre sensul pe care îl indicăm credinței, decât credința totală, angajată într-un Adevăr care nu ne aparține prin reflecție, ci prin revelație. Restul este abatere de la regula care indică reala configurație a credinței.
Erori de parcurs
Nu poate exista decât o credință angajată în spațiul manifestării autentice, care este cel teologal. Orice credință individualizată, investigată în această perspectivă, este un non-sens pentru că nu trimite decât la subiectivități de ordin personal și, nicidecum, la faptul credinței ca răspundere totală la o chemarea interioară care are nevoie de această totalitate asumată pentru a se repera fără a greși. Credința atipică, întâlnită atât de des la cei care se consideră ”credincioși”, voce a celor care condamnă mimetic ”medievismul” Bisericii, nu conduce nicăieri pentru că este fondată pe un suport subiectiv și, în consecință, failibil. Ea este expresia multiplicată a convingerilor subiective, ele însele completive în distanța lor față de adevăr, care confundă credința ca totalitate cu opinii atomizate de chiar nesiguranța care le invocă spre existență. De aceea și sensurile cu valoare de adevăr pe care le indică creștinismului cel care practică o credință atipică – construită adică pe tipare subiective, transformate în certitudini personale – iau formă doar prin conceptualizarea nenumăratelor opinii, distorsionând creștinismul și care populează spațiul minții. Într-un fel, cel care emite cu convingere aceste opinii, pe care le asociază adevărului, ca și cum între convingerile sale și rostirea evanghelică ar exista o legătură semantică indisociabilă, se îndepărtează de orice rigoare posibilă. Pentru această persoană, confuziile sunt generate de false raționamente legate de ideea de credință, creștinism și Biserică. În măsura în care el nu pricepe ABC-ul creștinismului, însă se instituie în critic al acestuia, atunci orice dimensiune a criticii sale va fi purtătoarea erorii care vine din necunoașterea spațiului pe care-l critică. Este ca și cum ar încerca să critice Critica rațiunii pure fără să fi parcurs raționamentele kantiene care au dus la elaborarea tratatului.
În oceanul de confuzii
În realitate, ochiul său critic măsoară discursul teologic al Bisericii în raport cu o cunoaștere aparentă și discreționară a fundamentelor creștine. Invocând modernitatea ca argument, aspirând de manieră dubioasă la autoritate prin a indica false opoziții în credința pe care o critică, el alunecă continuu doar spre el însuși. Pentru el, complexitatea lui Dumnezeu nu mai este văzută prin experiența mistică, profund interioară a Bisericii, ci prin intermediul raționamentelor de ordin personal care indică ceea ce crede el că trebuie să fie sau să nu fie Dumnezeu. De aceea și complexitatea unor gesturi aparent simple (închinare, metanie, venerarea moaștelor, etc.) - însă de o profunzime care se evidențiază numai în raport cu înțelegerea adâncimii faptului de a crede în absolutul unui Adevăr care se revelează ca Viață în interiorul materialității și experienței curente - este trecută cu vederea și uniformizată în mintea celui care invocă modernitatea ca pe o sumă a tuturor progreselor posibile, opunând-o manifestărilor pe care le generează credința. Plecând dinspre falsul raționament că modernitatea ar fi suma absolutului în materie de cunoaștere și comportament, el cere Bisericii să se modernizeze, eludând astfel un aspect esențial: Biserica nu are nevoie de trăire în ritm cu modernitatea pentru a rezista timpului, ci de fidelitate și conformitate cu mesajul Celui care a întemeiat-o. Într-un fel, toți cei care practică o credință autentică – fără a-și pune problema intelectualizării ei, pentru că, în sine, credința pentru a fi adevărată nu trebuie să fie, în chip necesar, și intelectualizată – sunt, pentru el, minți goale care continuă să creadă fără să gândească. De altfel, falsele sale raționamente, generate de privirea subiectivă care vede în modernitate suma adevărului, îi direcționează gândirea spre construcții care devin în sine un edificiu în care el crede în mod absolut. Acesta este, într-un fel, semnul că noțiunile sale legate de credință plutesc într-un ocean de confuzii din care îi este imposibil să mai iasă. Pentru că el confundă, în totală necunoștință de cauză, însă vinovat prin încremenirea în judecățile propriului său sine căruia nu-i verifică failibilitatea, adevărul ca atare cu prezumțiile propriei sale minți pe care o consideră ancorată în rațional. Însă, el nu sesizează că ajunge să obiectiveze chiar propriile sale indicații, impietând asupra unei realități care ține trează funcțiile rațiunii: aceasta din urmă trebuie să-și respecte propriile exigențe.
Pentru insul „deschis la minte” dar blocat în propriile opinii, toți cei care practică o credință autentică sunt minți goale care continuă să creadă fără să gândească. Acest ins nu înţelege că Biserica nu are nevoie de trăire în ritm cu modernitatea pentru a rezista timpului, ci de fidelitate și conformitate cu mesajul Celui care a întemeiat-o. Şi că tocmai această fidelitate faţă de Adevăr îi asigură dăinuirea pestea veacuri.