Despre credință sau cum Dumnezeu devine interlocutorNicușor Nacu 14.07.2023
În urma dialogului cu un prieten ateu (el așa se definește) care mă întreba cum îmi explic și interpretez credința.
Credința poate fi spontană sau act reflexiv. Totuși, nu poți crede oricum, după cum nu o poți face la întâmplare. A crede presupune un crescendo de ordin interior și reflexiv. Pentru cel care crede, obiectul credinței sale rămâne constant la distanță față de orice reflecție care-i este dedicată iar reprezentările relative la obiectul respectiv sunt condiționate de profilul său personal, de cultura care l-a format și de raționamentele care îi angajează credința.
Imbold?
Credința nu este doar imbold resimțit ca atare, cât mai ales intrare crescendo într-o lume căreia îi intuiești posibilitățile și căreia începi să-i interoghezi conținutul, critic și fără a-i elimina esențialul. Prin urmare, îndoiala în materie de credință nu este diminuare irațională, ci un întreg proces care, paradoxal, oferă stabilitate stării care modelează credința. Îndoiala poate fi ea însăși o importantă resursă epistemică, pentru că nu apare într-un orizont de negare, ci pentru a modela și întări înțelegerea. Prin urmare, credința se reconfigurează ascensional în urma interogărilor continue, dinspre certitudini constant reconstruite, devenite ulterior paliere care trimit la alte niveluri de înțelegere. De altfel, nu poți spune „eu cred!” fără a avea un minim de cuprindere rațională atât a procesului care-ți orientează credința, cât și a obiectului spre care tinzi să-l cuprinzi prin credință. Pe măsură ce te apropii de obiectul credinței tale, el se îndepărtează, nu pentru că acesta nu ar exista sau pentru că reflecția a găsit elemente care-l exclud din orizontul ei, ci pentru că înțelegerea lui crește în intensitate. Paradoxal, pe măsură ce crește înțelegerea în intensitate, scade și puterea intelectivă de cuprindere. Ne confruntăm aici cu epectaza evocată de patristica răsăriteană. Dumnezeu rămâne veșnic Ființă de cunoscut. Însă, această îndepărtare nu presupune absența Lui din registrul gândirii, ci realizarea (înțelegerea) interioară (contemplarea – ”theoria”) care îi cuprinde din interior imensitatea de necuprins.
Apropiere-îndepărtare?
Obiectul credinței nu dispare, ci se îndepărtează înțelegerii. Aici credința se întâlnește de manieră fuzională cu intenționalitatea, devenind participare la un necunoscut obiectiv prin intermediul unui întreg dispozitiv psihologic. Procesul care activează starea de credință este o structură totală, de intuiție, de reperare, de triere, de izolare, din nou de triere a semnificațiilor și, în cele din urmă, de simplificare care, la rândul ei, nu încetează să fie complexă. Or, baza acestui proces complex este constituită din mecanisme psihologice de profunzime: reprezentări, imaginație, percepții, emoții, structuri atașate fiecărei dimensiuni particulare, toate într-un compus global care ne definește. Aceasta înseamnă că noi participăm ca totalitate, ca oameni întregi, la un fenomen care ne întreține din interior și care ne depășește dinspre incapacitatea noastră de a cuprinde obiectul căruia îi consacrăm credința. De aici plecând, a crede coincide cu edificarea unui echilibru interior. Procesul în sine presupune ascensiune spre necunoscut, spre obiectul credinței – Dumnezeu - dar în egală măsură și coborâre într-un adânc unde obiectul credinței se transformă în subiect de dialog, devenindu-ne intim. În acest caz, echilibrul constă în concilierea dintre ascensiune și coborâre, dintre privirea obiectului necunoscut, invizibil, reper al intenționalității și dialogul cu el în adâncimile minții. El chiar devine subiect de dialog! Și în ascensiune și în coborâre, obiectul nevăzut este însușit în dialogul interior, moment în care credința devine un registru de tensiune și echilibru. Credința nu este un fluviu liniștit, ci un orizont de interogări continue de-a lungul unei coborâri prin care activăm urcarea. Această tensiune este întreținută de reprezentări antrenând un fenomen compunând un ansamblu de stări care coincid și corespund, fiecare, unei particularități fondată în interioritate și pe care, la suprafață, o definim prin intermediul dimensiunilor psihologice cunoscute.
Îndoiala nu este negare
În ciuda faptului că, în profunzimile minții care-o exersează, credința este un concept tare (adică o atitudine fermă, în sens de mărturisire, declarație) ea nu încetează să fie un fenomen de frontieră. Altfel spus, nu este scutită de ambiguități sau reflecții asimilate îndoielii, fără a fi îndoială. Această observație se impune pentru a preciza că îndoiala (reflecția dubitativă) nu coincide cu negarea, ci cu activarea unui ansamblu de interogări natural prezente în procesul de conciliere între ascensiune și coborâre. Îndoiala este paradoxal generată de coincidența lor prezentă în dialogul care interoghează maniera (de a fi) a obiectului credinței. În plus, îndoiala este conținută în toate nivelurile care fondează credința. Mai precis, interogarea activă în experiența reflexivă pe care o numim „îndoială” nu are în vedere existența obiectului credinței, ci posibilitatea mecanismelor structurilor psihologice de a întreține propensiunea, înclinarea, dirijarea spre obiect. Asta înseamnă că mintea acceptă că obiectul există (adică, accept că Dumnezeu există), însă pune întrebări care aparent fac legătura cu obiectul, care vizează obiectul, întrebări determinate de mecanismele profunde de susținere ale fenomenului „credință”. Simplu spus, omul nu se îndoiește că Dumnezeu există, ci interoghează și, aparent, emite reflecții asimilate îndoielii, plecând dinspre voința de a recompune și consolida mecanisme de înțelegere, personală de această dată, ale faptului că Dumnezeu există. Această nevoie de consolidare semantică, epistemică, rațională sună a îndoială, fără să fie îndoială. Este activ aici ochiul interior care nu încetează să fie critic… nu în raport cu obiectul vizualizat, ci în raport cu posibilitățile minții de a repera imensitatea obiectului. Resimțind intuitiv că obiectul credinței nu poate fi cuprins (propunându-i-se continuu aproape și continuu la distanță, de manieră absolută), mintea face apel la mecanismele interioare de susținere ale acestei certitudini imposibil de exprimat în cuvinte. Dacă în centrul minții (în vârful minții – ”apex mentis”) Dumnezeu este receptat ca existent, mintea are totuși nevoie de mecanisme susținătoare pentru a pricepe, pentru a înțelege ce presupune acest existent deja prezent.
*rânduri scrise azi, 22.06.2023, amintindu-mi de tata și credința lui imposibil de clintit, în ziua în care ar fi împlinit 81 de ani.