Devoțiune, ironie și sfințenie - 2Nicușor Nacu 12.10.2016
Nu există decât Viaţă!
Revenind la omul care crede de manieră “personalizată” în existența unui Dumnezeu ale cărui trăsături nu se regăsesc în Dumnezeul Treime revelat în Întruparea hristică (fără a uita că această credință are ca suport o convingere abstractă dependentă de setări conceptuale ambigue), putem concluziona că el nu crede, în realitate, în nimic.
Cine judecă?
Iar credința despre care vorbește este problematică la nivelul conținutului. Și chiar dacă vorbește despre o anume mântuire sau stare paradisiacă, el o face potrivit unor setări conceptuale personale care nu se întâlnesc nicidecum cu revelația iudeo-creștină, parcurgând un drum paralel cu învățăturile acesteia, însă acordând o încredere oarbă convingerilor sale personalizate. Așadar, pentru că nu există în credința lui coerența necesară pentru a înțelege spiritualitatea, coerență generată doar prin raportare la autoritate revelată absolută, atunci el nici nu poate aparține ansamblului comunional al celor care împărtășesc convingerea că Dumnezeu se prezentifică de manieră reală și palpabilă. Pe cale de consecință, voința lui de a crede că are autoritatea de a emite judecăți de valoare în legătură cu gesturile celor care urmează un ritual permanentizat prin revelație, generează dubiul din punctul de vedere al conținutului aprecierilor sale. Pentru că, în speță, un gest generat de un act de credință nu poate fi evaluat valoric sau critic decât de cineva care i-a interiorizat conținutul specific, prin inteligența actului de a crede de manieră concretă, aplicată și antrenată eclezial. Nimeni nu poate ajunge la un tip de performanță care să poate fi caracterizată drept autentică în afara exersării continue în spațiul care face posibilă acel tip de performanță. Nu poți, de exemplu, învăța cu competență să dai rezultate excepționale în vindecarea unor boli decât în spațiul care exersează îndelung, prin cunoaștere și experiență, metode complexe care duc la obținerea de rezultate confirmate. Este identic pentru înțelegerea modului în care funcționează starea de sfințenie înăuntrul Bisericii și în spațiul manifestărilor sale, concretizate ca autentice într-o istorie care va fi confirmat real validitatea prezenței active a revelației.
Vizibilitatea celor nevăzute
În perspectiva unui creștinism care se orientează constant dinspre tradiția că sfințenia (adică amprenta Harului în viața concretă) este elementul central al vieții creștine, orice ființă care a intrat, prin experiența întărită de fidelitate, într-un contact prelungit și constant de-a lungul vieții sale cu Acest Dumnezeu concret, personal și Iubitor împărtășește după moarte, printr-o comuniune absolută, această relație. Or, dăinuirea fizică a trupului este aspectul ultim al profunzimii relației dintre Dumnezeu și această ființă umană. Vizibilitatea acestei dăinuiri, a acestei permanențe fizice care contrazice “legile” obișnuinței, este semnul pe care-l indică Dumnezeu simțurilor noastre obișnuite să acorde validitate doar dimensiunilor care se văd. Ființa umană, dependentă fiind de trăirea brută în simțualitate, va fi pierdut acea percepție interioară pe care o creează trăirea într-o experiență de tip spiritual, fie aceasta rugăciunea, reflecția legată de Dumnezeu sau, chiar, meditația. Această pierdere coincide cu un fel de negare la nivelul minții a tot ceea ce nu poate fi receptat de manieră imediată. Imaginea în sine, mediind misterul, trimite dincolo de realitatea imediată a lucrului, spațiului sau ființei pe care o reprezintă, la o multitudine de sensuri care se prilejuiesc celui care s-a antrenat interior pentru întâlnirea cu o altă lume.
Harul transfigurează materia!
Max Scheller a vorbit enorm despre faptul că, în realitate, intelectul stabilește doar convenții și că viața spirituală, care posedă propriul ei conținut la fel de real ca și materialitatea palpabilă, este cu totul altceva decât își imaginează rațiunea convențională. Însă, pentru descoperirea acestui conținut îți trebuie un antrenament special. Artiștii au acest antrenament, capabili fiind să vadă dincolo de imagine, să descopere sensul care nu apare ochiului obișnuit doar cu materialitatea estetică a obiectului privit. Această observație poate foarte bine fi aplicată la înțelegerea trupurilor care nu mai urmează legile descompunerii pentru ele participă deja la o altă lume. Energiile divine, izvorâte direct din profunzimile dumnezeirii, se permanentizează, în urma dialogului constant pe care această ființă umană, care este sfântul, l-a întreținut cu Dumnezeu încă din timpul vieții sale, și devin realitate tangibilă, prin harisma dăinuirii trupești de după moarte. Într-un fel, dumnezeirea permite omului să o poată atinge prin intermediul acestor trupuri intacte, înțelegând noi că este vorba despre o atingere a unei realități nesubstanțiale prezentă în acest trup, pentru că în el nu este prezentă ființa divină, ci energia ființei. Harul divin transformă, astfel, într-o realitate spiritualizată ceea ce era cândva materie, concentrând în acest trup amprenta Sa indelebilă. Doar în sensul unei astfel de înțelegeri se poate vorbi despre o comuniune a sfinților pentru că fiecare, particularizat, dinspre darurile individuale ale propriei sale vieți generând o personalitate unică, concentrează pentru sine și absolut comunional prezența transfiguratoare și infinit comunicabilă a Harului.
Toți cei legați prin convingere și trăire conștientă de idealul sfințeniei – chiar dacă în simplitatea inimii lor nu și-l reprezintă sub forme teologice sau filosofice sofisticate, ci o fac dinspre alergarea cotidiană – sunt ființe ale căror acte nu trebuie interpretate ori psihologizate printr-o critică ambiguă de către cei care trăiesc în stare de indiferență religioasă și arogă o maximă cunoaștere a problemei plecând dinspre nimicul propriei lor experiențe pseudo-spirituale. Cu alte cuvinte, nu poți înțelege profunzimea credinței unui om simplu, care și-a trăit existența ca un ritual spiritual, pentru că în conștiința lui totul are coerență în raport cu o credință continuu conștientă. Acțiunile sale sunt profunde și consecvente cu înțelegerea pe care el o are despre viață ca dar și sunt lipsite de interogări superflue. El acționează și continuă să-și trăiască viața după un ritm în care sunt circumscrise valori la care nu pot avea acces cei care nu le trăiesc aidoma lui.
Dumnezeu vorbeşte pe limba lor
Comentatorul care ține cu orice preț să-i interpreteze actele, dinspre mediocra-i viziune despre ceea ce crede el că trebuie să fie lumea, poate foarte bine să rămână în perimetrul strâmt și arogant al propriei sale viziuni despre lume. Autenticitatea spirituală va dăinui și cu, și fără judecățile sale de valoare, pentru că ea va continua să fie prezentă dinspre lumea simplității care-și continuă viața prin experiența celor care bat zilnic străzile, câmpurile, satele și orașele lumii. În viața interioară a multora dintre aceste conștiințe, Dumnezeu își face un drum la care acești oameni au acces chiar dinspre simplitatea propriei lor vieți. Pentru că Dumnezeu le vorbește pe limba lor și le trimite valori absolute în imagini simple și totodată extraordinare. Sfințenia, manifestarea ei în viața biologică, vizibilă, palpabilă, trăită acum intens și în chip irepetabil, Dumnezeu le-o face accesibilă în trupurile care au obținut darul imperisabilității. Iar ei cred aceasta și o știu pentru că Dumnezeu li s-a descoperit sufletelor lor deschise către revelația pe care El le-a dăruit-o. Mesajul dăruit de Dumnezeu nu trebuie să facă slalom printre concepte asemănătoare celor care aglomerează mințile celor care se îndepărtează pseudo-rațional de El, ci se oferă direct unor suflete capabile să-L primească dinspre deschiderea coerentă și plină de sensuri a propriei lor vieți, trăită ca un ritual între naștere și moarte.
Sărutând veşnicia
Astfel, ei simt interior și văd în trupurile care nu au urmat legea descompunerii pe oamenii deschiși total prezenței lui Dumnezeu, aceste trupuri saturate de har fiind mărturii directe ale vieții profunde pe care Dumnezeu o dăruiește umanității clipă de clipă și la care au acces doar cei care o impropriază prin trăire conștientă. Ei “pupă [aceste] moaște”, atingându-le cu buzele, adică cu singurul gest fizic ce este la îndemâna ființei vii și în care zvâcnește încă viața biologică, acela al sărutului, viața legată de intensitatea spirituală care animă creația întreagă. În acest sărut este prezentă întreaga lor încredere că Dumnezeu palpită în chip efectiv în oasele acelea imprimate cu har, care pun în evidență o viață ce constituie, în realitate, anticiparea cea mai vizibilă a vieții veșnice. Pentru că, dostoievskian vorbind, dacă dispare din ființa umană credința în nemurire, toate forțele interioare ale omului care conservă lumea ar seca de ceea ce le este vital. Pentru ei, sărutul acesta sensibil și degrevat de orice urmă de senzualitate, este o preîntâlnire tangibilă cu veșnicia. Se pot invoca toate motivele care generează acest act de devoțiune sacră: dorință de mai bine, sănătate, etc., însă, toate sunt circumscrise credinței nealterate degrevată de orice tendință superstițioasă, care rezidă încă în interioritatea ființei umane care crede că manifestările tainice din spațiul creat sunt “pregustări”, “anticipări” concrete a ceea ce ni se va dărui Dincolo în chip total. Cine interpretează acest gest doar ca superstiție rămâne încă la suprafața stratului perisabil al gândirii parazitat de reflecții relative, incapabil să se permeabilizeze și unei alte realități decât cea a propriei sale lumi.
Ritualul, inaccesibil cârtitorilor
Întreaga critică la un loc nu va reuși să disloce din spațiul acestor conștiințe care trăiesc cu simplitate bucuria vieții care continuă, ca ritual între ei și Dumnezeu, din clipa nașterii lor până în cea a morții, ideea că sfințenia este o realitate concretă, vizibilă încă din lumea aceasta vie. Mass media și criticii vor încerca în continuare să emită ipotezele cele mai improbabile pentru a instala la periferia comportamentului o astfel de dăruire umană – care este, de fapt, o atitudine absolut voluntară – fiecare îl va interpreta dinspre voința-i evidentă de a-l înjosi (pentru că acesta este scopul), însă această realitate umană misterioasă, vie prin gesturi, care leagă omul la transcendența înscrisă în conștiința lui, nu va putea fi dezrădăcinată. Pentru că ființa umană trebuie să-și manifeste într-un fel această profundă ancorare dinspre un înscris absolut prezent în ea de la naștere, o va face mereu prin gesturile cele mai evidente pe care ea, ca ființă vie, le are la îndemână. Nu există altele mai expresive!
Duhul pulsează în materialitate
Ortodoxia nu comportă nimic în structurile ființei sale care să permită a fi catalogată în termeni care nu reflectează ceea ce constituie bogăția sa interioară. Limbajul care insultă realitățile sale profunde, consacrate prin experiența sfințeniei, dimensiuni la care accesul prin intermediul ignoranței devine imposibil, este la fel de gol de conținut ca și sintagmele utilizate. Paradoxal este însă faptul că ignoranța în materie de ceea ce presupune Ortodoxia, se manifestă la cei care îl acuză pe creștinul ortodox de ignoranță. Cel care acuză, refuză să accepte că manifestarea credinței are un caracter plenar, imposibil de circumscris doar la anumite aspecte cărora el le-a declarat validitatea. Adorarea moaștelor este adorarea vieții care se manifestă sub toate aspectele și căreia i-am pierdut semnificațiile, semn că Aceasta, dinspre Cel care dă viață oricui se apropie de El, se prezentifică în orice realitate, chiar în realitatea vizibilă și implacabilă a morții. Căci moaștele, ca rămășițe ale unei vieți biologice care a permis să pulseze în materialitatea ei Viața Duhului până într-acolo încât trupul va fi devenit absolut permeabil lui Dumnezeu, vin să amintească oricui își lasă poarta minții deschisă, că Viața, ca taină, ca absolut, cuprinde orice. Acesta este sensul moaștelor: prezența Vieții în chiar ceea ce este inanimat. Ceea ce nu presupune că faptul de a nu vedea palpitând viața biologică, înseamnă că nu ar exista în ele viață. Nu există decât Viață! Moartea este doar un popas, un moment de orbire, care tulbură rațiunea și ne dă falsul sentiment că totul se oprește aici. Cu cât Viața se încorporează rămășițelor lipsite de viață biologică, cu atât mai mult deschiderea spre minunea vieții este mai vizibilă, mai alertă, mai vie ca niciodată.
Chemarea cere un răspuns!
Să nu uităm că devenim, treptat, ceea ce facem și că dăm sens căutărilor noastre numai în raport cu ceea este înscris în acțiunile care acompaniază această facere. Însă, prezența sensului nu presupune rămânerea noastră într-o stare de imponderabilitate morală și nici trăirea lui de manieră ideatică, ci asumarea unui drum concret, prin faptă și gând, care coincide cu o chemare profund interioară. De-a lungul oricărei experiențe de căutare spirituală activată intelectual, se creează o legătură indisociabilă între această chemare și ideea de sens. Adică, dacă prezența sensului este un înscris interior care-și revelează caracterul absolut și de care ființa nu se poate disocia în nici una din acțiunile sale, atunci trăirea lui, prin experiențe care-l evidențiază, nu poate fi ruptă de această chemare care, în cele profunde ale ei, îl conține, înainte de toate, pe Dumnezeu. Astfel, prezența lui Dumnezeu în această chemare interioară întâlnește nevoia de sens care conține neîndoielnic toate semnele pe care El ni le indică de-a lungul experienței căutătoare. Într-un fel, inteligența spirituală care-și revelează forța în timpul experienței căutătoare, devine mult mai intensă în omul care va fi înțeles că această chemare cere un răspuns, care vine chiar dinspre acest înscris ontologic care trebuie modelat prin căutări, fiecare mai plină de sensuri întărite de faptul înaintării în cunoaștere. Cel care receptează activ acest înscris interior, care îmboldește, care imprimă noi și noi stări prin chiar naturalitatea lui cu profunzimile noastre, devine permeabil la semnele revelate de căutare și se deschide permeabilizându-se interior față de orice semn care pune în evidență absolutul sensului. Și atunci, ca spectator la o creație pe cale să se modeleze continuu prin acțiunea sfințitoare a lui Dumnezeu, nu poți rămâne indiferent la explozia de sensuri care ți se revelează.
În sărutul sfintelor moaşte este prezentă întreaga încredere că Dumnezeu palpită în chip efectiv în oasele acelea imprimate cu har, care pun în evidență o viață ce constituie, în realitate, anticiparea cea mai vizibilă a vieții veșnice. Sărutul acesta sensibil și degrevat de orice urmă de senzualitate, este o preîntâlnire tangibilă cu veșnicia.
Nu există decât Viață! Moartea este doar un popas, un moment de orbire, care tulbură rațiunea și ne dă falsul sentiment că totul se oprește aici. Cu cât Viața se încorporează rămășițelor lipsite de viață biologică, cu atât mai mult deschiderea spre minunea vieții este mai vizibilă, mai alertă, mai vie ca niciodată.