Drumul spre ordinea interioară. Obstacole şi repereNicușor Nacu 25.06.2018
Nu este necesar să mergem până la capătul lumii pentru a observa că omul este singura creatură care s-a rătăcit…
Tine de natura omului să se poată plia cosmosului, partenerul său temporal, la fel cum ţine tot de natura lui să intuiască drumul către ordinea sa interioară. Există un fel de similitudine între cei doi, pe care omul refuză să o urmeze chiar şi atunci când o intuieşte. De aici şi tragica lipsă de armonie între el şi lume.
Omul, creator de obstacole
Pentru fiinţa umană este important ca, indiferent de consecinţe, să găsească metode care să contribuie la satisfacerea alegerilor ei personale. Şi chiar atunci când omul conştientizează că alegerile sale nu sunt în consonanţă cu ordinea cosmosului, a creaţiei întregi, el face totul pentru a ignora sau transgresa orice mesaj de avertisment. Dintr-un potenţial creator de forme viabile, omul devine creator de iluzii, pentru că în măsura în care formele pe care le creează nu mai corespund chemării pe care o presupune relaţia cu cosmosul, atunci tot ceea ce el va fi născocit relaţionează artificial chiar cu sensul pe care doreşte să-l dea propriei existenţe.
Nu este necesar să mergem până la capătul lumii pentru a observa că omul este creatura care s-a rătăcit şi a uitat ordinea priorităţilor. El refuză să înţeleagă că nu poate fi stăpânul adevărului, ci numai căutătorul lui; şi că pentru aceasta are nevoie de înţelepciunea de a accepta ceea ce i s-a dat. A-L accepta aşa cum Acesta S-a revelat este un adevăr suficient pentru orice fiinţă gânditoare. A-L refuza însă, în formele şi manifestările lui cele mai evidente, plecând de la convingeri mereu personale cu valoare de absolut, înseamnă a înainta pe un drum cu mii de ramificaţii, lipsit de orice urmă de echilibru. Or, rătăcirea omului provine, înainte de toate, din aroganţa schizoidă de a căuta, refuzând orice reper care nu coincide cu ceea ce el a decretat ca infailibil.
Vederea a ceea ce suntem
În realitate, putem parcurge un autentic drum de cunoaştere cu singura condiţie de a nu rămâne prizonieri ai unor convingeri personale care riscă să se confunde cu adevărul. Acest adevăr despre noi şi despre ceea ce suntem cu adevărat este continuu vizibil, deci permanent actual în chiar legătura coerentă dintre etapele drumului pe care l-am parcurs. Acestei coerenţe care vorbeşte despre ceea ce suntem nu-i observăm structura decât foarte rar, după ce vom fi parcurs drumuri şi cunoscut experienţe dintre cele mai diverse, cu condiţia de a ne recunoaşte neputinţele noetice. De aceea, pentru cel arogant cu alţii şi cu sine, timpul de a înţelege în ce măsură omul este actorul propriilor sale victorii şi înfrângeri vine după ce va fi sesizat, prin eşecuri succesive, care este situarea sa în raport cu totala libertate pe care a asumat-o în orice alegere. În fapt, victoriile şi eşecurile corespund realităţii, aşa cum am reuşit să o construim dinspre libertatea noastră de a alege. De aceea şi conţinutul a ceea ce numim „realitate” coincide, până la urmă, cu suma valorică a alegerilor noastre, alegeri a căror calitate raportată la Adevăr am cântărit-o mai mult sau mai puţin. În ea este prezentă voinţa de a da sens libertăţii de a vieţui potrivit regulilor noastre care se vor fi instalat drept criterii în străfundul conştiinţei noastre, devenind parte integrantă a ei. Indiferent de faptul dacă aceste reguli sunt sau nu în concordanţă cu tinderea ei naturală către Creator.
Ordine în dezordinea firii
Ceea ce construim, utilizând libertatea de a alege, este vizibil în condiţia pe care o trăim. Ceea ce suntem acum este expresia libertăţii noastre de a fi în relaţie cu Cel mereu prezent în noi sau împotriva Lui. Ceea ce am ales odată în trecutul existenţei noastre, fără a gândi că libertatea autentică nu se dirijează decât spre Dumnezeu, ne urmăreşte implacabil în chiar clipa de acum. Acest om, liber dincolo de veşnicia fiinţei sale să aleagă în perspectiva ordinii creatoare sau să i se opună, va fi adormit simţul orientării până la a pierde capacitatea de a se mai dirija spre lumină. Nu înseamnă că drumul i s-a închis, ci că prin uitare sau refuz şi-a închis calea către propriul său sine purtător de Dumnezeu, supunându-se ordinii lumii şi nu aceleia a universului. Într-un fel, neatent la ordinea universală, şi-a creat o stare care se identifică dezordinii lui interioare.
Repunerea în ordine a criteriilor care ne ghidează spre profunzimile conştiinţei este posibilă numai atunci când omul nu mai confundă propriile sale valori cu absolutul valorilor; când începe să intre în coliziune conştientă cu dezordinea pe care el însuşi a impus-o ritmului său de viaţă. Căci aşa zisa ordine a lumii, cea înăuntrul căreia se învârte şi pe care adesea o detestă, tălmăcind-o în funcţie de convingeri personale, nu este, în realitate, decât propria sa ordine, semn al cercului vicios al ordinii lumii, care îl ţine prizonier în chiar ceea ce el detestă. De aceea, a reflecta şi acţiona în relaţie cu ordinea, recunoscând dezordinea creată a firii, pentru a se consacra refacerii structurilor conştiinţei sale, îl va ajuta să trăiască şi să se construiască în raport cu ordinea lucrurilor. Adică potrivit cu ordinea pe care le-a imprimat-o Creatorul însuşi. Într-un fel, cel care face efortul de a cunoaşte darul lui Dumnezeu recunoaşte şi ordinea Celui Care, mereu prezent în adâncurile conştiinţei sale, este gata să-i dăruiască apa cea vie (In. 4:10). Dinspre o astfel de conştiinţă, refăcută în Domnul printr-un progres conştient, orice gând, orice cuvânt, orice venire spre celălalt este izvor de apă vie (In. 7:38). Adică semn al unei Prezenţe fără de sfârşit.
Ceea ce suntem acum este expresia libertăţii noastre de a fi în relaţie cu Cel mereu prezent în noi sau împotriva Lui. Ceea ce am ales odată în trecutul existenţei noastre ne urmăreşte implacabil în chiar clipa de acum. Am ales atunci şi acum suportăm consecinţele. Suntem liberi spre Lumină sau liberi spre întuneric.
(Articol publicat în Revista Conştiinţa nr. 92, mai 2013)