Eșuarea în materie Nicușor Nacu 19.09.2019
”Lipsa unui indicator spiritual îi sugerează omului un singur drum, cel al materiei.”
În viziunea modernității, atât mesajul biblic cât și reflecția patristică, interpretă fidelă a textului sacru, nu mai au decât o valoare simbolică. Blocată în elaborarea unui discurs care se definește pe sine cu atributul de „științific”, modernitatea își rezervă rolul de a decide care sunt criteriile care validează condițiile de credibilitate ale credinței, gândirii și acțiunii.
Maladiva superficialitate
Critica adusă valorilor de ordin religios, ignorarea idealurilor unei gândiri fecunde prin chiar efortul ei constant de indicare și explicitare a dimensiunii morale pe care o suscită întemeierea religioasă, declanșează și întemeiază o maladivă superficialitate spirituală în reflecția omului contemporan. Capacitatea lui de participare la profunzimile actului de cunoaștere spirituală se diminuează pe măsură ce i se sugerează un tip de înțelegere care corespunde reacției instinctive de expulzare a ideii de religios. Influența acestui tip de reacție este atât de perversă încât omul modernității trăiește cu sentimentul că participă personal și obiectiv la actul de înțelegere a realității. În consecință, el nu mai face distincția între, pe de o parte, certitudinea că o realitate poate fi receptată ca adevărată numai în urma unui raționament și, pe de altă parte, faptul că ceea ce el consideră adevărat a fost formulat și decis ca atare de către cei care și-au asumat, pentru el și în numele lui, această misiune.
Mintea ruptă de Adevăr
Dinspre această stare de fapt, confuzia continuă să penetreze în toate compartimentele gândirii sale. Pe măsură ce devine prizonierul inconștient ale acestei capcane, pasul imediat este acela de a se crede îndreptățit să facă afirmații cu statut de adevăr. Pentru el, importante devin criteriile inculcate, la care se raportează ca și cum acestea i-ar fi aparținut dintotdeauna. Aceste criterii îl îndepărtează de lumea vie a gândirii, blocându-i accesul la ceea ce face forța acesteia: bogăția inepuizabilă a spiritului. Accesul la o sumă limitată de sintagme lipsite de forță, deficiente chiar la nivelul argumentului, îi limitează capacitatea creatoare. Acest om nu este doar un imitator care rostește conținuturi, fără a mai participa la semnificațiile lor, ci și o conștiință care neagă – condiționată fiind de propria ei neimplicare, receptată, paradoxal, ca un gest de maturitate – bogăția unei lumi spirituale la care refuză orice participare. Pentru că nu participă la receptarea absolutului ei, mintea modernității îi neagă a priori existența. Or, negarea singurului univers care ar putea da sens lumii, evidențiază criza acută pe care o experiază gândirea. Persoana tributară lumii desacralizate nu mai surprinde caracterul devastator al acestei crize, ci se menține într-un sublim artificial al sentimentului de bine, pierzând legătura cu orice dimensiune semantică pe care ar putea să o articuleze și să o lege din nou la lumea spirituală. Dacă nu face saltul conștient dinspre actuala ei stare, condiționată de gândirea lumii care o limitează la mimetism, riscă să rămână blocată la nivelul unei cunoașteri care, în perspectiva suficienței, nu servește decât la hrănirea egoului.
Eșuarea în materie
Această persoană se desacralizează până la punctul de a-și uita reperele naturale. Or, lipsa unui indicator spiritual îi sugerează un singur drum, cel al materiei. Aceasta îi dă sentimentul stabilității, al echilibrului, al concretului. Tot ceea ce s-ar opune, fie și numai în principiu, fermității cunoașterii pe care vederea ei o presupune, atentează la dinamica sistemului în funcție de care trăiește. Pentru că, în fapt, acest tip de cunoscător nu face decât să trăiască! Impresia că materia însăși îi pune la dispoziție o logică impecabilă despre a cărei „vitalitate” nu a luat, în fapt, singur, cunoștință, îl determină să refuze alte opțiuni. El devine închis la orice perspectivă spirituală, deoarece aceasta presupune, pentru el, o lume lipsită de substanță, de concret, de fermitate. Lipsa antrenament spiritual în cunoaștere îl dispune către această închidere. Cât timp nu-și manifestă voința de participare personală la cunoașterea și înțelegerea singurei lumi pe care o acceptă, cu atât mai dificil îi va fi să se deschidă către spațiul impenetrabil al spiritului. De aceea, discursul său va fi ritmat de convingerea că această lume potențială este incoerentă și că, în consecință, orice discurs care încearcă să o facă comprehensibilă este lipsit de coerență. Indiferent de calitatea demersului argumentativ, această persoană va refuza să accepte că există un discurs coerent capabil să evidențieze lumea spirituală.
”La ce folosește această poveste?”
În cazul în care acest om ar fi tentat să creadă în existența acestei lumi, dependența lui obstinată de categoriile cunoașterii care i-a fost indicată sub semnul realismului și obiectivității, cunoaștere la care, de altfel, nu participă decât ca spectator, îi va fi influențat mecanismele reflecției. Lipsa de participare sau participarea mimetică îl determină să afirme că orice rostire relativă la lumea spirituală se reduce doar la speculație și că atât lumea cât și cunoașterea actuală pot funcționa la fel de bine fără postularea sau acceptarea ei. În ultimă instanță, discursul cu caracter spiritual – referindu-ne, mai ales, la cel creștin – nu ar mai fi necesar în paradigma eclezială în care este rostit astăzi. Dacă lumea voiește să-i afle conținutul, nu-i rămâne decât să se informeze, ceea ce ar presupune că simpla calitate de document de arhivă este suficientă. În fapt, el este convins că astăzi nu ar mai fi necesar ca spiritualitatea creștină să-și reveleze întregul potențial cuprins în dogmatica, simbolica, ascetica, mistica și liturgica sa, și nici ca reprezentanții săi să utilizeze întregul arsenal omiletic pentru a pune în evidență – prin pedagogie și interpretare constantă – conținutul moral al învățăturii evanghelice. Pentru această persoană, Întruparea chenotică a Fiului și sacrificiul Său, cu consecințele lor pentru recuperarea ontologică a naturii umane, rămân doar articole de credință sau simboluri ale unei experiențe religioase care nu interesează decât istoria gândirii și, poate, un grup de persoane suficient de naive pentru a mai crede. De aceea experiența religioasă îi apare ca străină de cunoașterea rațională. Cu alte cuvinte, el nu vede nicăieri informații care ar putea suscita curiozitatea spirituală. Fără a propune alternative în locul acestei brutale negări care înaintează în decizii duse, uneori, până la absurd, acest om se ascunde în spatele unor sintagme care au un singur numitor comun prezent în întrebarea „la ce folosește toată această poveste?”
Pentru el, naivitatea unor personaje care au uitat gustul „spectaculos” al vieții și care nu mai participă la realitățile evidente ale modernității, este singura care menține în stare de supraviețuire creștinismul. Acest „gânditor” este suma tuturor indivizilor lumii, interesați doar de propriul lor confort, prinși într-o lene noetică care nu doar îi împiedică spre orice exercițiu de tip spiritual, ci îi oprește să înțeleagă subtilitățile propriei lor lumi.
Refuzul ca mod de a fi
Pentru gândirea contemporană, antrenată și modelată de secole de raționalism agnostic, a evita sau a nega problematica spirituală, a devenit, în fapt, un exercițiu spontan. Acest exercițiu nu constituie doar apanajul unei clase educate în acest sens, ci starea care caracterizează modernitatea, indiferent de nivelurile ei culturale. Fundamentându-și opiniile pe o autoritate exterioară, nu mai are nevoie de un raționament personal pentru a justifica sau a acorda credit unei alegeri. Opiniile au fost imprimate minții sale de cineva, prin medierea a ceva. El decide în legătură cu orice dimensiune și o acceptă fără să mai participe nici măcar cu o minimă doză de acțiune critică la realitatea ei. Ajunge să preia ca atare evaluarea a ceva, trăind cu convingerea că el însuși a participat la exercițiul de evaluare.
O alegere existențială, de exemplu, devine, în sine, un drept, indiferent de gradul ei de atașament la autentic sau adevăr. Din punctul de vedere al argumentului, acest drept rămâne suspendat în convingerea că ființa umană, dincolo de raționamente, este suverană la nivelul oricărei alegeri. Indiferent de gradul de argumentare al exercițiului care analizează măsura în care o alegere este validă pe scara valorilor, omul modernității se simte îndreptățit, ca în numele dreptului suveran de a fi liber să decidă pentru sine, să refuze orice imixtiune în spațiul gândirii sale private. El crede, și este convins de justețea propriei sale credințe, că alegerea pe care a făcut-o sau o face nu este doar suverană, ci chiar naturală. A se împotrivi, de exemplu, ideii de Dumnezeu, devine, pentru el, o acțiune naturală. Ca și cum decizia i-ar aparține. Această persoană nu mai realizează că toate argumentele pe care le-ar aduce în favoarea alegerii sale nu-i aparțin. Fără a participa la validarea lor, le folosește ca și cum ar fi ale sale. În realitate însă, în afara refuzului – întemeiat pe o invizibilă argumentare – el nu știe și, de cele mai multe ori, nu poate să justifice această alegere. El refuză un fapt, în virtutea dreptului de a refuza sau accepta o situație. Refuzul său se întemeiază pe credința că, undeva, există un raționament care intervine în favoarea lui. Cu alte cuvinte, își sprijină alegerea pe o convingere la care mintea lui nu a participat. Însă, în virtutea dreptului de a alege, el crede și decide că această convingere este în consonanță cu realitatea.
Iluzia minciunii
Acest proces are loc în mintea celui care – fără a participa printr-o reflecție personală la raționamentul relativ la conținutul valoric al unei dimensiuni – a decis, totuși, în favoarea ei. Se poate observa că ființa umană rămâne tributară instinctului de a alege în raport cu deciziile anterioare ale unei autorități. Acceptarea unei variante este dependentă de refuzul inconștient al parcurgerii unui drum personal. Cu cât persoana nu mai participă de manieră conștientă la conținutul reflecțiilor care duc la construirea unei alternative, cu atât deciziile sale nu sunt decât transformări ale unui refuz, cu valoare de criteriu. A accepta o alternativă având sentimentul participării la raționamentul care validează opusul ei, este identic cu a face din refuz un argument în sine. A refuza, însă, făcând-o sub semnul participării conștiente la un adevăr, fără a înțelege conținutul acestuia, înseamnă experierea unei iluzii ca realitate.