Experiența suferinței celuilaltNicușor Nacu 03.03.2017
Acum mai bine de 20 de ani descopeream gândirea Arhimandritului Sofronie. Reflecția sa teologică mă scotea cu o delicatețe infinită din lumea textelor de filosofie și istorie a religiilor, introducându-mă în lumea tainei, fără să mă lase să plec, totuși, din universul care-mi era drag. Textele și experiența sa duhovnicească au bulversat efectiv toate criteriile mele de întâlnire cu cel care este diferit de mine. Unul dintre ele, care a rămas efectiv, imprimat în cutele cele mai profunde ale sufletului meu spune că „În Hristos, noi am primit revelația valorii inestimabile pe care o are omul. De aceea îl iubim ca pe propria noastră viață... Observând aceste ființe prețioase, fie ele chiar în stare de cădere, inima noastră se sfărâmă în mod natural, căutând astfel mijloacele de a-i salva pentru faptul că-i iubim...” Or, ceea ce am învățat treptat, cu greutate, rupând în mine multe false certitudini, este faptul că în acest efort de salvare, „sufletul trăiește efectiv experiența de a sta chiar în fața zidului morții. Această experiență este asemănătoare cu întristarea unei mame care-și ține în brațe copilul pe cale să moară. Sentimentul că nu există ieșire și că sfârșitul este ineluctabil, înghite orice alt sentiment; sufletul celui care se roagă «moare» cu cei pentru care se roagă”. (La prière, expérience de l’éternité, p. 89)
Omenește vorbind, experiența m-a învățat să înțeleg, până la o anume limită, atitudinile care sfârșesc într-un refuz. Însă, tot experiența modelată în preajma oamenilor înduhovniciți, autentici căutători ai înțelegerii voii lui Dumnezeu, m-a învățat să-mi pilesc asperitățile sufletești și să nu refuz niciodată – indiferent de motivele invocate – un om aflat în suferință. Omul introvertit, dacă este credincios, are tendința de a căuta justificări interioare deciziilor sale imprimate de un soi de rigiditate. Așa cum omul credincios, prea modelat social, riscă să imprime deciziilor sale un plus personal care-l antrenează în chip subiectiv în raporturile pe care le întreține cu ideea de-a face binele. Și într-un caz și în altul, fiecare se simte îndrituit în decizia luată, pentru că fiecare trăiește certitudinea interioară a respectării regulii bunei duhovnicii. Și totuși, excluzând pe cineva, ignorându-i suferința pentru motive greu explicabile, sau a-i cunoaște suferința invocând justificări care refuză drumul spre el, sunt atitudini care riscă să se întâlnească conflictual în cadrul raportării la aproapele. În fiecare dintre aceste atitudini, cel care are sentimentul că administrează cum se cuvinte milostenia se rătăcește pe propriul lui drum crezând că urmează regula cea bună.
Înainte de toate, un om în suferință caută toate mijloacele care-i stau la îndemână pentru a ieși de sub imperiul ei. Nu-mi aparține mie nici o clipă să judec mijloacele pe care le utilizează pentru a cere ajutorul celorlalți. În fața unui om în suferință, ajuns la limita neputinței, nu au ce căuta întrebările legate de profilul lui moral. Pe mine mă interesează doar să privesc radical, în față, suferința prin care trece acest om care poartă în el chipul lui Dumnezeu. Aceasta îmi este suficient. A privi suferința în față – indiferent de numele pe care aceasta îl poartă – este o formă de terapie spirituală, un pas către Dumnezeu, care ține mintea trează și atentă la cele cu adevărat importante în timpul călătoriei noastre pământești. Un om în suferință trăiește deja umilința la grade pe care nu le pricepe decât cel care va fi avut, poate, o experiență similară. Or, nimeni nu poate trăi experiența suferinței celuilalt. Aceasta este unică, aidoma lui. De aceea, cine privește spre acest om, încetează să-și mai pună întrebări. El doar acționează necondiționat pentru susținerea chipului lui Dumnezeu din celălalt pentru că gratuitatea darului pe care-l oferă este înscrisă în firea lui.
Discernământul spiritual trebuie să primeze în toate deciziile noastre. În realitate, discernământul, oricât l-am crede noi de amplu lucrător în inimile noastre, ne poate juca feste. Nimeni nu are dreptul să uite că dinspre o mână întinsă este prezent Hristos care așteaptă deschiderea inimii noastre. În discernământul spiritual, prima întrebare este legată de neputințele propriului sine. Or, iubindu-l pe celălalt ca pe sinele care știi că ești, atunci apropierea de el devine absolut naturală. De aceea, în fața suferinței, discernământul spiritual ține cont doar de un singur criteriu, cel al iubirii necondiționate. În fața iubirii dispare orice justificare sau gând care generează un refuz. Există oameni în nevoie care-și manifestă și-și fac cunoscute nevoile într-un fel care pare identic umilinței, fără ca aceasta să fie, la o privire atentă, semn al umilinței. Însă, există și oameni neștiuți, discreți, timizi până la patologie, care suferă într-o tăcere care le face rău. Și atunci, rămâne celor care, văzându-i deja pe primii, să arunce privirile și spre acești nevăzuți și tăcuți suferinzi ai lumii, acționând față de ei cu delicatețea pe care o presupune natura lor.
Se poate întâmpla ca acești oameni să basculeze de la o stare la alta cu o ușurință debordantă. Pentru că suferința i-a adus la limita echilibrului, la stări care-i forțează să iasă nefiresc din matca propriei lor firi deja încercată. Felul lor de a cere poate fi judecat, însă nu mai sunt ei acolo, ci este prezentă doar suferința lor în plină manifestare. Nu putem șterge o sumă de speranțe printr-un refuz generat de mai știu eu ce motiv, pentru că avem puterea să ne adunăm unii lângă alții și, împreună, să-i ajutăm, fiecare, cu mijloacele pe care le avem la îndemână. Lăsând la o parte falsa modestie. Există și apostolat social față de cel în suferință, așa cum există și milostenie făcută în ascuns. Când inima lucrează în ambele, nu mai contează metoda aleasă.