Experiența trăirii lângă ceilalțiNicușor Nacu 19.06.2017
Suntem doar învățăcei în compania celorlalţi călători ai lumii.
Dacă reușim să ne conștientizăm problemele sufletești, realizăm că ceilalți nu sunt chiar atât de răi și că totul depinde doar de modul în care ne raportăm noi la ei și nu ei la noi. Trebuie să fim conștienți că arta comunicării cu celălalt nu este la îndemâna oricui. Comunicarea nu este un joc simplu, pentru că sufletul omului este o realitate complexă. Chiar dacă unii oameni au o formă de credință și o practică, oarecum, convinși de ideea că sunt fideli învățăturii Bisericii, ei nu pot renunța, uneori, la propriile orgolii.
Orgoliul şi credinţa
Este greu de înțeles un comportament orgolios, pentru cel care privește din exterior, și îi este și mai greu privitorului să aplice principiile creștine atunci când este confruntat cu această situație. Un șuvoi de întrebări apare în minte și fiecare întrebare chestionează o anume secvență a situației cu care se confruntă în relația cu celălalt. Totul merge până într-acolo încât omul devine incapabil să mai facă distincția între amănuntul care i-a provocat tristețea și starea globală care s-a instaurat în sufletul său. El poate trăi chiar o stare care dobândește dimensiuni incompatibile cu viața interioară care face eforturi să se apropie de Dumnezeu. Însă problema ține, mai întâi, de faptul că el continuă să-l chestioneze pe celălalt, privind direct la inconsecvențele practice din viața celuilalt, pe care le consideră ca incompatibile cu autentica stare de credință. Cu alte cuvinte, el își centrează subiectiv atenția doar spre celălalt. Comportamentul celuilalt devine un fel de criteriu, greu de deconstruit, în funcție de care se orientează și evaluează validitatea stării de credință din Biserică. Aș putea merge chiar mai departe prin a spune că, într-un fel, comportamentul inadecvat al celuilalt îl deziluzionează până a-i dezactiva anumite sentimente, obligatorii, de altfel, pentru trăirea stării de credință.
Nu înceta să te analizezi!
Or, prima eroare ține de faptul de a-l privi pe celălalt, făcând-o critic, mai mult decât este necesar. Este greșeala constantă originată în orgoliu, care generează, treptat, incoerențele neputinței privirii la propriul sine. Totuși, rămânerea constantă în starea de credință nu are nimic de-a face cu maniera de a fi a celuilalt. Căderile sale, chiar dacă acesta se consideră pe sine credincios, nu constituie elemente care să destabilizeze credința nimănui. Într-un om credința poate fi destabilizată de comportamentul neadecvat al celui credincios doar atunci când nu aceasta nu este suficient de fermă în inima celui care privește. Ochiul său critic și, în consecință, subiectiv, se îndepărtează de o regulă fundamentală și anume înțelegerea coerentă și clară a ceea ce morala creștină cere de la mine. Mie mi se cere în mod radical să mă refac interior. Adică să nu încetez nici o clipă de a privi spre mine. Indiferent de remarcile, comportamentele și atitudinea celor din jur. Aceștia nu au ce căuta pe drumul meu care este, în fapt, drumul constantei mele refaceri interioare. Ei înșiși au propriile probleme. Și dacă ei nu și le văd, nu este problema mea că ei le au, așa cum nu ține de competența mea spirituală să mă întreb în ce constă nivelul moral al vieții lor, ajungând să emit în chip eronat judecăți de valoare despre calitatea morală a întregului corp al Bisericii.
Eu nu trebuie să încetez să mă analizez. Aceasta este prima mea regulă. Esențială! Pentru că analizându-mă cu obiectivitate, constat că întrebările legate de nivelul moral al vieții celorlalți dispar ca prin minune. Eu mă revelez mie însumi așa cum sunt: un om în căutare, un om cu neajunsurile mele interioare, gata oricând să cad și să refac drumul de la capăt. Făcând aprecieri obiective în legătură cu dimensiunea morală a interiorității mele, merg pe lângă ceilalți cu detașare. Nu cu indiferență față de ei, ci privindu-i ca și cum m-ar privi pe mine, cel dinainte de a face acest exercițiu reflexiv legat de propriul sine și propria viață interioară. Cu siguranță alții, la rândul lor, vor fi făcut acest exercițiu, așa cum vor fi făcut și exercițiul judecății mele. Eu merg pe lângă ei, știind că fiecare este în căutarea unui drum înăuntrul acestui larg drum al vieții pus la dispoziție fiecăruia.
Învăţăcei pe drumul vieţii
Raportul cu celălalt se stabilește indiferent de calitatea lui morală, fără a participa, evident, la erorile sale. Îi pot evalua erorile, le pot constata și face drumul alături de el, însă nu pot judeca omul ce este și nu-mi pot dezarticula credința plecând de la căderile sale. În clipa în care emit judecăți de valoare finale despre celălalt, despre omul de lângă mine, sunt într-un impas față de mine însumi. Și dacă aceste judecăți afectează propria mea credință, atunci credința mea este problematică, căldicică. Se transformă în ceea ce atât de banal poartă numele: „eu am credința mea”. Însă, în egală măsură, observându-i comportamentul problematic și judecând credința în forma ei ideală în funcție de specificitățile acestui comportament, atunci înseamnă că nu știu ce înseamnă credința în forma ei ideală. Mă pot lovi de capcana refuzului de a mai comunica cu el, crezând că așa voi rezolva problema, însă, din nou, cad în siajul propriilor mele evaluări pe care le ridic la rang de lege. Frontiera care face diferența între ceea ce face bine și ceea ce face rău este subțire. Însă există un criteriu infailibil pentru a face față acestei provocări. Continuu, fără a te retrage, aplicând principiul iubirii față de el sau, cel puțin – dacă sufletește îmi este greu să fac această experiență radicală – al apropierii de el prin doze homeopatice. Făcând-o, constat că neputința mea funciară de a face pasul spre celălalt este pe cale de a fi interogată în chiar propriul ei for, acolo unde nu am îndrăznit, încă, să pătrund. Pentru că dacă voi fi pătruns, voi fi găsit lucruri cu care nu m-aș fi mândrit deloc. Aceasta presupune asumarea curajului de a-l folosi pe celălalt ca mijloc de a-ți șlefui asperitățile sufletești. Făcând-o, ți se revelează o realitate de care nu erai conștient înainte ca ea să se instaleze în propria ta viață: continuarea lângă celălalt este mijlocul ideal de a te cunoaște pe tine însuți. Însă, aceasta presupune o mare doză de curaj pe care nu ți-o dă decât trăirea în credința că Dumnezeu însuși le știe pe toate. Noi suntem doar învățăcei, împreună cu toți călătorii lumii, împreună cu cei cu care împărtășim mai mult sau mai puțin aceeași credință. Trebuie doar puțină atenție – aplicată constant celuilalt – și firea se antrenează spre stări care devin reale manifestări taumaturgice.
Juan Genoves: „Îmbrăţişarea”