Iertarea prin uitareNicușor Nacu 28.03.2018
”Fără uitare nu există iertare reală și, în consecință, nici vindecare”.
Uitarea răului făcut în actul iertării este un proces dificil, pentru mulți chiar imposibil. De aceea una din marile dificultăți cu care se confruntă teologia morală ține de construirea argumentelor care evidențiază raportul intim pe care-l întreține iertarea cu uitarea răului făcut. Pentru că idealul biblic al neaducerii aminte este fără echivoc, trebuie precizat că oricine se iluzionează să creadă că iertarea este posibilă fără uitare, rămâne supus unei erori de ordin teologic cu consecințe morale deloc neglijabile. De altfel, vor exista întotdeauna justificări subiective înăuntrul tendinței de a interpreta iertarea.
Neaducerea aminte
Pentru o înțelegere corectă a modului în care Dumnezeu iartă, trebuie specificat că, iertând, Dumnezeu nu practică „uitarea” în sensul pe care-l presupune semantica uzuală a cuvântului, ci nu-și mai amintește păcatul (Ezechiel 18: 22) indicându-i omului, în consecință, dinamica modelului moral care trebuie urmat. Perspectiva care se deschide este clară. Ori se respectă cu rigoare chemarea lui Dumnezeu, considerând-o un ideal spiritual unic, neinterpretabil, singurul valid într-o existență în perpetuă mișcare, ori este aplicată potrivit ordinii subiective a minții noastre. Chiar dacă experiența personală imediată pare să dicteze continuu noi reguli de interpretare legate de procesul iertării, confruntarea obiectivă cu tendința interpretativă a minții pune în evidență o realitate mult mai înaltă și anume că niciun punct de vedere personal nu are prioritate în fața poruncii care condiționează iertarea de uitare sau, mai precis, de neaducere aminte. Este prezentă în această chemare o pedagogie care lărgește resorturile spirituale ale minții. Prin aplicarea poruncii de a nu-și mai aminti ceea ce a iertat, omul experiază în chiar timpul istoric al unei vieți limitate în timp o pregustare a iertării pe care Dumnezeu i-o dăruiește în veșnicie.
Uitarea, condiție a iertării
Evident, pare dificil să iert fără să-mi mai amintesc răul făcut, însă porunca mă trezește la conștiința că iertarea se împlinește doar în realitatea uitării. Uitarea este, în fapt, condiția iertării. Și cum iertarea celuilalt înseamnă, înainte de toate, vindecarea celui care iartă, fără uitare nu există iertare reală și, în consecință, nici vindecare. Această experiență de natură spirituală presupune un exercițiu constant de ascultare și voință. În cazul în care voi continua să nu privesc iertarea dinspre partea ei ideală, întemeiată în chemarea pe care mi-o face Dumnezeu, atunci iertarea mea se realizează numai potrivit criteriilor minții mele. Voi rămâne, în consecință, continuu subiectiv în maniera mea de a ierta și voi îmbrăca actul iertării cu particularitățile obișnuințelor pe care le-am validat eu însumi. E adevărat, omenește vorbind, suntem constituiți așa cum suntem, din neputințe, însă iertării făcute doar dinspre cum ne reprezentăm noi lucrurile, nu i se poate conferi numele de „iertare”. Aceasta din urmă este doar „iertarea noastră” și este făcută potrivit unei măsuri personale care diminuează sensul precis al poruncii. Or, măsura noastră este în totală contradicție cu idealul pe care îl indică porunca de a ierta „de șaptezeci de ori câte șapte…” (Mt. 18:22). Uitarea este deja conținută de idealul iertării fără limite la care trimite porunca.
Pedagogia din idealul poruncii
Marea parte a reflecțiilor care dau un relief personalizat poruncii iertării invocă slăbiciunile inerente naturii umane și, în consecință, incapacitatea omului de a respecta litera și spiritul poruncilor. Totuși, faptul de a recunoaște și accepta că, omenește vorbind, suntem așa cum suntem – adică, dependenți de propriile neputințe – nu este în sine o fatalitate. Saltul spre perfecțiune are loc atât prin pulverizarea oricărei tendințe fataliste care invocă imposibilitatea atingerii idealului, cât și prin continua corectare duhovnicească a oricărei întemeieri subiective. Tocmai exercițiul de recunoaștere a slăbiciunii naturii poate constitui începutul unei modelatoare intrări în dialog cu idealul la care ne-a chemat Dumnezeu. Porunca este sinonimă, de altfel, cu instituirea ordinii. Or, abdicarea, prin interpretare, de la noțiunea de ordine pe care o presupune porunca duce la ghilotinarea libertății de a ne recupera. Mai întâi, poruncile au fost date oamenilor imperfecți ce suntem pentru a avea repere solide în drumul spre ideal. Apoi, ele sunt mereu actuale prin chiar faptul că Dumnezeu știe că omul are puterea de a le respecta atunci când își pliază voința pe chemarea divină. Dovadă că pedagogia indicării drumului ideal a dat roade sunt chiar viețile sfinților știuți și neștiuți. Înainte de a fi sfinți, aceștia au fost oameni, exersând în propria lor viață litera și spiritul poruncilor dinspre putințele și neputințele lor sufletești. Ei nu au devenit sfinți printr-o vocație eroică, ci prin decizia de a conștientiza că primul obstacol care se opune vindecării duhovnicești este chiar subiectivitatea minții. Viața lor duhovnicească, reperând cu precizie slăbiciunile condiției umane, se va fi consolidat în urma unui proces de continuă îmbunătățire, de căutare, de modelare a firii și control al gândurilor. Drumul lor s-a întemeiat pe credința că, indicându-i omului respectarea poruncilor, Dumnezeu nu-i cere nicidecum imposibilul.
Măsura ideală
A învăța uitarea în actul iertării nu se face prin raportare la maniera în care uită Dumnezeu, ci potrivit măsurii ideale înscrise în inima omului. Această măsură este obiectivabilă întotdeauna doar prin lucrare. Într-un fel, Acest Dumnezeu care iartă, luând decizia de a nu-și mai aminti păcatul, ne cere să o facem, la rândul nostru, potrivit idealului din propria noastră putință. Nu trebuie uitat, mai întâi, că în natura omului este înscrisă putința de a uita ca un om și nu ca Dumnezeu, așa cum nu trebuie uitat, în măsură egală, că Dumnezeu s-a întrupat pentru ca omul să se îndumnezeiască! Orice particularitate a naturii umane stă sub semnul idealului desăvârșirii, pentru că omul întreg a fost chemat să urce „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4: 13). Păstrând proporțiile, capacitatea omului de a nu-și mai aminti răul este, în această perspectivă, expresie a faptului că, potențial, orice dar înscris în natura lui poate fi obiectivat spiritual și dinamizat la maximum.
Procesul desăvârșirii spirituale se construiește dinspre a nu putea spre a începe să poți. Înăuntrul acestui proces omul experiază măsura condiției sale capabilă să-și analizeze și vizualizeze potențialul. În perspectiva problemei de față, omul a fost creat cu darul puterii de a uita, care se antrenează ca multe alte daruri prezente în noi. Altfel spus, omul poate decide să nu-și mai amintească, printr-un proces de adâncire conștientă în propriul sine, mergând până într-acolo încât orice străfulgerare care urcă spre suprafața minții rămâne doar o scânteie lipsită de substanță dintr-un foc stins deja. Nu uităm, bineînțeles, ca și cum ne-am pierde memoria, ci nu ne mai amintim, în mod conștient, un lucru total lipsit de importanță prin chiar caracterul lui de eveniment căruia i-am șters conținutul. Or, ceea ce nu mai este amintit se disipează până într-acolo încât încetează să mai urce către suprafața conștientă a minții. Cine nu învață să-și mai amintească, luând doar decizia de a lăsa de-o parte o durere care a rănit, nu iartă până la capăt. Nu se poate mai simplu de atât. Iertarea celui care nu uită este o dimensiune care poartă amprenta personalității sale. Oricât de drag mi-ar fi celălalt, oricât de mult l-aș iubi – până într-acolo încât să mă las pe mine și să mă dăruiesc lui – dacă iertarea mea nu este însoțită de uitarea răului pe care mi l-a făcut (nu îngroparea lui, nu evitarea gândului la răul făcut, ci neamintirea lui), atunci nu există iertare. Dacă toți oamenii ar ierta potrivit personalității lor, atunci ar exista tot atâtea feluri de iertare. Or, iertarea este de un singur fel, doar așa cum o cere Dumnezeu, prin uitare. Și, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm acest lucru, ea este singura cale spre vindecare. În plus, este singura cale dinspre care suntem iertați, la rândul nostru de Dumnezeu însuși.
Dovadă că pedagogia indicării drumului ideal a dat roade sunt chiar viețile sfinților știuți și neștiuți. Înainte de a fi sfinți, aceștia au fost oameni, exersând în propria lor viață litera și spiritul poruncilor dinspre putințele și neputințele lor sufletești. Ei nu au devenit sfinți printr-o vocație eroică, ci pentru că au conștientizat că, indicându-i omului respectarea poruncilor, Dumnezeu nu-i cere nicidecum imposibilul.
Oricât de drag mi-ar fi celălalt, oricât de mult l-aș iubi – până într-acolo încât să mă las pe mine și să mă dăruiesc lui – dacă iertarea mea nu este însoțită de uitarea răului pe care mi l-a făcut (nu îngroparea lui, nu evitarea gândului la răul făcut, ci neamintirea lui), atunci nu există iertare.
”Iertarea este de un singur fel, doar așa cum o cere Dumnezeu, prin uitare”.