Într-o zi Dumnezeu a spus: ”Stop!”Nicușor Nacu 28.04.2020
”O luase lumea razna. Totul trebuia modificat, refăcut, codificat și, apoi, repus în alte perspective.”
În inutilul efort de definire a unei identități absurd proiectate, mintea trecuse dincolo de limitele admise pentru a reconstrui, artificial, punctul de plecare al unei umanități diverse.
Muțenia Bisericii
Se rescria, printr-o pledoarie a transformării nimicului în lucru, harta identității de gen pe care o conferise, prin naștere, Dumnezeu fiecărei ființe. Unicitatea se transformase în diversitate iar beneficiile diversității erau oferite ca alternative vitale pentru reconfigurarea socială a trăirii-împreună. Providența era înlocuită în mentalul colectiv cu beneficiile politicii corecte. Se impuneau, prin legi, pledoarii inutile funcționării genului uman și erau pedepsiți cei care se abăteau de la noua religie transumanistă. Discursul conștiințelor rămase încă vii era marginalizat. În acest spațiu de rescriere a hărții interioare a unei noi umanități, identitatea spirituală era expulzată la nivel de detaliu. Dacă se putea vorbi despre orice și se putea invoca orice „cucerire” a minții, discursul de natură spirituală, însoțit de căutarea semnelor prezenței lui Dumnezeu în umanitate și în conștiințe, fusese dirijat spre privat și devenise periferic social, până la excludere.
Din nefericire, Biserica însăși rămăsese într-o anume stare de muțenie în fața acestui absurd care se întindea ca o molimă. Pentru că nimeni nu poate nega că absurdul social are consecințe de ordin spiritual, ține de vocația misionară a Bisericii să iasă în lume pentru a-i interoga validitatea resorturilor. Cu toate acestea, acest amănunt a fost uitat. Cel puțin, în societatea românească, demersul misionar autentic a lipsit cu ocazia Referendumului pentru definirea constituțională a căsătoriei. Închisă instituțional, rostea dinăuntrul zidurilor amenințări cu viitoare pedepse și anateme crunte, blocându-și în declarații vocația misionară. Chemarea de a călători spre celălalt, de a i-L descoperi pe Hristos în plinătatea Jertfei, în semnificația tainic activă din fiecare cuvânt, se rezumase doar la predica de câteva minute. Își aștepta credincioșii înăuntrul zidurilor pentru o celebrare duminicală, sanctificând obișnuința instituțională de a da directive cu caracter ultimativ. Aproape nu se mai mergea spre singurătatea celui care se împotmolea în noua religie care i se predica în școală, în mass-media, în viața de zi cu zi.
Cine suntem, de fapt?
Într-o zi, Dumnezeu a zis „Stop!” și a pus în fiecare ființă umană o provocare. Lumea a fost confruntată cu adevăratele ei probleme. Cele reale, nu cele imaginare! Cele care țin de umanitatea plenară pe care fiecare o duce cu sine, nu de o „umanitate” probabilă, proiectată de mintea care derivă de la vocația ei primă. În acest spațiu de interogare, Dumnezeu adresează creștinismului întrebări legate de propria identitate. Faptul că aproape toți creștinii au evitat sau, de cele mai multe ori, au ignorat de manieră vinovată, să chestioneze radical, concret, inteligent, prin întrebări și raționamente complexe, nebunia minților care le propuneau un nou model de umanitate, spune mult despre modul în care ei înșiși se raportează la ceea ce presupune identitatea creștină. Creștinii care și-au uitat identitatea de călători pe un drum care continuă în eshaton au sentimentul că această provocare li se adresează doar lor. Bineînțeles că li se adresează și lor, ca beneficiari ai chemării de a descifra, dinspre Hristos, adică în cheie realist-duhovnicească și nu dramatic-apocaliptică, semnele timpului. Nu mă îndoiesc de faptul că această provocare este trăită la fel de personal și de musulmani, budiști, hinduși, daoiști, fiecare convins, mai mult sau mai puțin de adevărul propriei credințe. Toți sunt actualmente incapabili s-o exprime public acum așa cum o făceau în condițiile libertății de întâlnire. Ateul sau agnosticul nu trece prin provocări mai mici decât cele pe care le resimte credinciosul. Această provocare o pot înțelege bazic în cheia unei psihologii elementare. Oricum, fiecare trăiește cu convingeri despre care noi, cei care privim din exterior, putem spune foarte puțin. În cazul în care ne hazardăm să evaluăm conținutul interior al propriei lor provocări și convingeri, prin judecăți de valoare foarte personale, de altfel, ne asumăm riscul de a emite afirmații în numele lui Dumnezeu Însuși. Iar aici chiar că putem fi în eroare, pentru că cine altcineva cunoaște gândul lui Dumnezeu decât El Însuși? Cu toate acestea, rămâne întrebarea următoare: cum se raportează fiecare acum la lumea pe care tocmai o cunoscuseră cu puțin timp în urmă?
Revenirea la vocație
Revenind la spațiul creștin, această provocare, de ordin personal, înainte de toate, testează fidelitatea fiecăruia în raport cu convingeri foarte intime. În urma acestei verificări de ordin duhovnicesc iese la iveală configurația pe care o îmbracă credința fiecăruia. Altfel spus, cât este de centrată această credință pe căutarea adâncimii identității sale hristice sau cât este de fixată pe exprimarea și vizibilitatea socială a Bisericii. Să nu se interpreteze că aș acorda importanță mai mare uneia dintre dimensiuni. Și acțiunea Martei și cea a Mariei au semnificație în plan spiritual, cu condiția de a nu acorda o importanță considerabilă uneia în defavoarea celeilalte. Constatarea pe care o fac este aceea că, în noua orientare a minții, ideea de vizibilitate socială a Bisericii primează în fața adâncirii identității hristice și că punctele de vedere exprimate în dezbaterile actuale aproape că nu mai țin cont de acest al doilea aspect atât de important pentru clarificarea identității creștinului într-o lume care ignoră, în fapt, discursul creștin. În reacția fiecăruia este prezent răspunsul măsurii dinspre care ne raportăm la ceea ce Hristos însuși cere celor care cred în El. Într-un fel, prin această provocare menită să destabilizeze certitudini problematice, instituționalizate deja, și să interogheze starea noastră spirituală – cea concretă, căreia îi acordăm destul de rar importanță –, suntem chemați să ne reamintim ce suntem realmente în identitatea noastră primă și cât de mult contează pentru fiecare faptul că este purtător de Hristos. Adică, dacă prima noastră tendință este aceea de a continua să ne întâlnim pentru a da seamă, social, de această identitate sau dacă ne interesează ca ea să exprime, printr-un comportament interiorizat, responsabil, misionar, de ieșire în lume – în consecință, nu mai puțin social – vocația creștină care presupune, pentru orice botezat, revenire continuă, constantă, fidelă la chemarea de a descifra voia lui Dumnezeu din evenimentele la care participăm. Cred că aici este cheia vocației creștine și că acest aspect al vieții noastre l-am expulzat într-un plan secund.
Minți blocate
Se împlinesc Scripturile sub ochii noștri iar noi continuăm să rămânem orbi la semnele pe care ni le oferă Dumnezeu. În ziua Învierii, Iisus întâmpina deznădejdea și dezorientarea ucenicilor care se îndreptau spre Emaus. Ierusalimul era în urmă, martor al experienței unei așteptări care, potrivit înțelegerii lor, nu se împlinise. Trecuseră deja trei zile de la momentul răstignirii iar deznădejdea se putea citi în răspunsurile pe care Iisus le primea din partea ucenicilor. Prea umană, înțelegerea îngustă a mesajului oferit îi revelează prizonierii unei stări care confirmă distanța interioară dintre ceea ce făcuse Hristos și modul în care Jertfa Lui fusese receptată în grupul apostolilor. Nici unul din semnele oferite, nici măcar Jertfa nu-i clintiseră din obișnuințe. Efortul Lui de a le schimba mintea nu le atinsese sensibilitatea tocită. Mintea le rămăsese blocată în așteptări sociale neîmplinite (Lc. 24 :21). Femeile le aduseseră vestea Învierii, și totuși ei rămân temători chiar în fața evidenței precedată de semne și minuni (Lc. 24 : 22-23). Iisus Însuși le interpretează Scripturile „de la Moise…” iar ei nu-L pot recunoaște (interior) pe Cel care le vorbește. Rămân captivi în tradițiile și obișnuințele care le configuraseră mintea. Primiseră tot și, cu toate acestea, aveau nevoie de alte confirmări. Sunt confruntați cu un mormânt din care lipsea Trupul Înviatului (Lc. 24 : 24). Nici un semn nu era suficient! Așa cum niciunul din semnele timpurilor de-acum nu va fost de-ajuns pentru a înțelege că lumea – creștină și necreștină – a luat-o razna. Aceasta este mintea captivă, mintea care trăiește în afara tainei, mintea care are nevoie de semne, cât mai multe, mintea care nu vede taina în mijlocul evenimentelor.
Duhul nu suflă ”instituțional”
Cred că Dumnezeu a despărțit lumea între cei care cred, obișnuiți cu călătoria interioară împreună cu Hristos, și cei care au sentimentul că sunt în posesia adevărului. Pe drumul de la Ierusalim la Emaus, Hristos repune în ordine ierarhia convingerilor. Cel care face drumul împreună cu El este chemat să se concentreze pe esențial și să evite provocările inutile, cele care, prin polemici inadecvate, pun în evidență obișnuințele minții și-L ascund pe Hristos. Prezentă și activă în viața interioară, plenară prin conștiința Duhului, angajată în convingerea că Dumnezeu este mereu aproape, această credință manifestă duhul combativ autentic al creștinismului, cel prin care înțelegerea creștină a lumii a pătruns și triumfat în istorie. Cel care o manifestă are conștiința că, prin această provocare, Dumnezeu ne-a transmis un mesaj dincolo de putința noastră de înțelegere.
Creștinismul și-a continuat drumul în istoria unei lumi indispusă să-i cuprindă mesajul. Recunoaștem cel puțin două maniere de manifestare a conștiinței creștine. Mai întâi, este creștinismul celor care respiră în Hristos, al celor care cred, sunt activi eclezial, însă, paradoxal tăcuți și teologal fecunzi chiar în vârtejul manifestărilor tumultuoase ale istoriei. Acest creștinism a câștigat inimile, emoționând până la convertire minți umblând în negarea lui Dumnezeu. Este vorba despre tipul de creștinism care se străduiește să cuprindă voia lui Dumnezeu prezentă în Duhul „care bate unde vrea”. El se manifestă în credința teologală a celui care cuprinde și acceptă interior, printr-un raționament care decriptează interstițiile spirituale ale evidenței, că voia lui Dumnezeu nu este prezentă acolo unde vrem noi, ci unde vrea El. Chiar și în închiderea bisericilor prin acțiunea dictatorială a celor care, prin inadecvare etică și agresivitate politică, se împotrivesc valorilor pe care le propovăduiește Biserica. În al doilea rând, avem creștinismul instituționalizat, de cele mai multe ori inadecvat polemic. Nu mă refer aici la creștinismul constituit de instituția istorică a Bisericii, cea care se subordonează Bisericii a cărui Cap este Hristos, ci la creștinismul „certăreț” al membrilor care se distanțează de Duhul care întreține, din interior, prin Hristos, Biserica. Acest tip de creștinism a creat și creează o reală tensiune socială în mintea oricum indispusă să-L primească pe Dumnezeu. Calea mistică, eclezial și taumaturgic asumată, atât de des evocată în experiența ascetică a unui cuprinzător număr de Sfinți Părinți, nu pătrunde în mintea obișnuită să funcționeze doar instituțional. Acest tip de creștinism – care exultă vocal dinspre convingerea că reprezintă vocea experienței creștine – a pierdut legătura cu duhul tipului de creștinism evocat anterior. Manifestările lui vor fi devenit deja pur sociale, generând, dinspre o totală lipsă a conștiinței a ceea ce reprezintă Jertfa pentru instituția creștină, o și mai aprigă revoltă antieclezială. Atunci când aspectului polemic al manifestării credinței îi lipsește suportul duhovnicesc interior, el nu se diferențiază cu nimic de acțiunile sociale exprimate în numele curentelor politice sau a ideologiilor diverse. Aceste manifestări, susținând puncte de vedere în cadrul public instituționalizat care este Biserica vizibilă, nu se încadrează în vocația fundamentală a Bisericii care se fondează pe chemarea de a umbla prin lume potrivit voii Duhului. Acest creștinism va fi uitat că prima lui datorie este descifrarea voii Duhului. Or, Duhul își manifestă voia ca vântul (căci bate unde vrea), dirijând conștiințele nu potrivit voii lor, ci potrivit voii Lui. Misionarismul Bisericii de la începuturile creștinismului a înțeles că vocația lui este aceea de a umbla și propovădui potrivit suflării Duhului în istorie. Este timpul ca lucrurile să reintre în ordinea inițială.
Cu Dumnezeu prin angoasele istoriei
„Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă” (Matei 10: 23) le spune Hristos apostolilor, precizându-le conținutul comportamentul realist în fața agresiunii. În convingerea care ne leagă de Adevăr nu avem de dat nimănui explicații în afara Celui Care este Adevărul. Nu ne aflăm în vremea interzicerii practicării credinței pentru că se poate sluji, ci în vremea – cea dintotdeauna – a mărturisirii, dinspre trăirea interioară a lui Hristos. În conformitate cu precizia acestei directive, imitatio Christi este, conform Martiriul lui Policarp (I, 2 ; XVII,2), forma autentică de martiriu. Creștinul este chemat să privegheze, să-l aștepte pe Dumnezeu în sensul de ai descifra voia în evenimentele cu care se confruntă și nicidecum dinspre o înțelegere personală a provocărilor imediate. De aceea, revolta socială – în sensul redobândirii unor drepturi de ordin instituțional – nu este în acord cu descifrarea voii lui Dumnezeu în evenimente. Această revoltă rămâne supusă tribulațiilor istoriei și cutumelor consacrate de obișnuința de a gândi legalist. Înainte de a fi un drept, câștigat și predicat de instituția socială a Bisericii, care propune credința în Cel Înviat ca singură alternativă posibilă la căderea lumii, creștinismul este, înainte de toate, vocația căutării voii lui Dumnezeu printre angoasele istoriei. Or, decriptată în cheie evanghelică, doar această căutare conștientă este stare martirică trează, căci martiraj nu presupune ieșirea în lume cu sabia polemicii în numele unei vocații care este și continuă să rămână radical personală. Că este convingerea unei comunități de credincioși că Hristos Domnul este Dumnezeu înviat și că această convingere a generat Biserica istorică – fondată pe Biserica mistică al cărui Cap este Hristos –, aceasta nu încetează să rămână mai puțin convingere de ordin personal. Să fim conștienți și realiști că acest gen de convingere nu o au toți și, drept urmare, nu poate fi impusă cu forța. Va rămâne întotdeauna un segment social important care va nega validitatea credinței celor care constituie Biserica văzută. Să nu uităm că în măsura în care Biserica văzută este fondată pe Biserica mistică, ea nu rămâne mai puțin o instituție care centrează convingerile personale ale celor care cred că Hristos este Dumnezeu și că Acest Dumnezeu întrupat a înviat într-o umanitate care nu l-a primit și nu l-a înțeles. Pe acest adevăr se concentrează vocația celui care crede în Hristos – adică a creștinului, pentru că „christianos” este cel care-L imită pe Hristos.
Bisericile trebuie redeschise pentru că, în ea însăși, conștiința creștină este radical euharistică. Credincioșii trebuie să se împărtășească cu Hristos euharistic. Însă, odată deschise, Biserica este obligată să-și reamintească vocația misionară de călător însingurat prin Istorie și să meargă cu timp și fără timp spre cei care știu că sunt creștini sau spre cei care au ascuns printre cutele obișnuinței identitatea lor de botezați. Prin acest gest de ieșire în lume, urmare a interiorizării mesajului lui Hristos vor afla cei care nu știu nimic despre creștinism ce este Hristos. Vor decide ei înșiși, apoi, dacă-L vor sau nu în propria lor viață.