Inventarea « normalității » sau căderea în prizonieratul propriei logici Nicușor Nacu 25.10.2019
Ființa umană manifestă un acut dezinteres față de problematica spirituală. De cele mai multe ori, nu este nici măcar interesată să-și pună întrebări legate de sensul propriei sale vieți. Pe măsură ce refuză întrebările, dinamismul interior i se tocește, iar capacitatea de a recunoaște statutul spiritual al propriei sale ființe diminuează.
Fără întrebări și răspunsuri
Acest refuz este suprafața vizibilă a unei platitudini interioare generată de lipsa de reacție conștientă la dezastrul invizibil produs de alternanțele monotone ale unei existențe golită de spirit. Cultura de dragul culturii, lipsa de participare critică la noile „valori” inventate, apetitul pentru informație de dragul construirii unei imagini sociale, divertismentul ca manieră de viețuire necesară, toate aceste elemente devin bunul prețios al persoanei educate, dimensiuni care-și propun să explice lumea făcând-o direcțional, care o ajută să locuiască într-o „erudiție” atotcuprinzătoare și-i sugerează grila sub care trebuie interpretate tainele existenței. Persoana în căutare de erudiție pășește pe tărâmul unui tip de reducționism și încăpățânare „științifică” pe care nu le mai egalizează decât fundamentalismul religios. Din spațiul acestei viziuni, devenită un întreg dogmatic, dimensiunea credinței a dispărut. În cel mai bun caz, ea aparține domeniului alternativelor. Totul este divers, superb, util, cultural și hedonist până la punctul construirii unei sume de diversități care are pretenția că poate explica totul, dar care nici nu întreabă și nici nu dă răspunsuri despre sensul și scopul vieții.
Curse și capcane
Omul nou este capabil să accepte și să inventeze o sumă de alternative și diversități întoarse împotriva oricărui tip de morală, să găsească justificări sociale și economice pentru orice situație care ar facilita funcționarea unui mecanism. În numele progresului, ar putea accepta enormități cărora încă nu li s-a găsit nume încă. Cu toate acestea, devine imediat intolerant și critic la orice discurs care pune accentul pe Dumnezeu și ideea de morală. Mintea umană este prinsă în capcana spectacolului, a imaginii fără identitate, a cuvântului fără conținut și a divertismentului care, la sfârșit, nu lasă nimic în conștiința spectatorului. Nu judecă nici argumentele și nici raționamentele reflecțiilor la care asistă, lăsându-se purtat într-o aparență cu chip de realitate. Această minte care cade într-o letargie vecină cu anihilarea, sfârșește prin a nu-și mai pune întrebări de ordin existențial.
În acest spațiu populat cu un tip de diversitate la care accesul a fost amplu facilitat, se construiesc răspunsuri pe care mintea letargică le acceptă și le așază sub semnul unei autorități căreia nici un argument, evidență sau reflecție nu-i mai poate tulbura siguranța convingerii. Pentru că această diversitate și-a făcut jocul pervers, mintea a devenit prizoniera unui labirint în care s-a autoînchis. Pregătită de secole de raționalism diluat în spectacole goale de finalitate spirituală, modernitatea a închis mintea într-un dogmatism care o transformă în victimă tiranică. Pe de o parte, este vrednică de milă, pe de altă parte, nu se oprește să-i tiranizeze pe cei care ori o chestionează în legătură cu limitele-i naturale, ori îi propune reflecția asupra unui discurs alternativ, cum al fi cel al credinței. Surdă și oarbă, incapabilă să realizeze această cădere lentă și implacabilă, continuă să creeze, dinspre superficialitatea propriei diminuări, imaginea autorității prin excelență. O minte care a încetat să se întrebe care este „sensul și scopul existenței” rămâne rătăcită și pierdută printre culoarele lipsite de formă ale lumii în uitare de Dumnezeu. Inteligența nu-i mai folosește la nimic altceva decât să facă slalom printre jaloanele propriilor sale construcții materiale paralele la infinit cu lumea lui Dumnezeu.
Mintea paralitică
Omul istoriei moderne își construiește subiectiv înțelegerea în funcție de experiența personală și de concluziile generate de impresii particulare. Această formă de înțelegere trebuie privită și cuprinsă prin grila universalei scheme potrivit căreia omul reduce la propriile măsuri absolut tot ceea ce îl înconjoară. Material și spiritual sunt dimensionate, redimensionate, croite, ajustate în funcție de ceea ce-i produce plăcere sau îi pare normal. Omul a încetat să gândească altfel decât în schema a ceea ce-i face plăcere, a ceea ce nu corespunde impresiilor sale. Tot ceea ce depășește acest tipar înscris în conștiința fiecărei persoane este receptat ca agresiune și tratat ca atare: batjocura, ura, ironia, minciuna devin arme de care el se folosește cu abilitate pentru a-și păstra confortul gnoseologic. Dacă ceva nu corespunde viziunii sale materiale despre lume, pe care și-a ajustat-o fie refuzând ceea ce nu intră în grila lui de valori, fie ignorând orice alternativă în cunoaștere, nu va ezita să se mențină la suprafața unui discurs în care prezente nu sunt argumentele, ci învârtirea în jurul unor idei care mențin în echilibru propria-i măsură. Incapabil să accepte și altceva decât această măsură, devine el însuși semnul refuzului său de a gândi, martor al supraviețuirii sale la suprafața materialității. Acest personaj își concentrează toată energia în zona materiei. Pentru el nu mai există posibilitatea unei alte lumi, deoarece singura referință pe care o acceptă este normalitatea lumii pe care a întemeiat-o. Între el și lumea spirituală este o distanță pe care mintea sa nu acceptă s-o parcurgă, indiferent de argumentele care i-ar fi furnizate. El a reușit să înțeleagă ceea ce este de înțeles iar acest lucru îi este suficient. Incapabil să-și recunoască paralizia spirituală, această persoană trăiește ca și cum nimic nu ar mai putea fi adăugat cunoașterii la care a ajuns.
Nebunii zilelor noastre
Pentru a-și recupera și trăi plenar semnificațiile spirituale, mintea trebuie să se elibereze de manieră conștientă de mirajul material al absolutului pe care i-l indică amorțirea în materie sinonimă modernității. Lipsit de orice referință spirituală, acest gen de „absolut” a generat în conștiința generației de consum un blocaj aproape imposibil de dizolvat. Pentru acest motiv, gestica omului contemporan este disprețuitoare față de afirmația de ordin spiritual. Discursul amprentat de participarea cu convingere la experiența creștină, generează ironie față de persoana care îndrăznește mărturisirea. De manieră evidentă, rostirea legată de Adevăr poate deveni o altă formă de martiraj: de această dată intelectual și psihologic. Este, în fapt, una dintre misiunile cele mai dificile ale omului credincios, căci nu se pune problema faptului de a fi ignorat, ci de a i se confisca de manieră arbitrară argumentul și expresia. Această confiscare coincide cu închiderea intolerantă în spațiul privat sau eclezial a discursului cu temă spirituală. Este evident că discursul despre Dumnezeu nu poate fi rostit în fața celor care nu vor să-l primească, fără riscul asumat de a cunoaște decepții și suferințe imense. De altfel, când Hristos își avertiza ucenicii spunându-le „nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei, 6:6), avea în vedere tocmai acest aspect.
Stereotipiile modernității și problemele de ordin secundar dobândesc o importanță considerabilă. În acest context asfixiant, persoana care îndrăznește să și să-și pună întrebări legate de caracterul distructiv al acestei monotonii „vitale”, devenită strategie pentru omul contemporan, sfârșește prin a fi declarată nebună, irațională. Cine refuză să se supună „noilor” strategii, dinainte gândite pentru el și pentru ceilalți, cel care a înțeles de mult timp că obediența inconștientă îl conduce la negarea de sine și pierderea identității, acel om care vrea să înțeleagă scopul real al vieții, devine o persoană ingrată în fața celor care nu au nevoie să se mai întrebe.