Învierea, dizolvare a absurduluiNicușor Nacu 25.04.2017
-absurdului din gândirea celuilalt nu-i poți răspunde convingător-
În perspectivă creștină, existența se împlinește în faptul Învierii. Indiferent de gradul ei de subtilitate, materia continuă să rămână brută iar viața, în afara Învierii, nu este decât o înlănțuire de puncte lipsite de finalitate. De aceea, Învierea este răspunsul pe care creștinismul îl dă atât materialității cât și provocărilor absurdului, iar omul care crede în realitatea Învierii învață să-i însușească sensul activ în viața sa interioară. Acest om face deja notă distinctă în lume, pentru că el mărturisește Adevărul întemeietor al creștinismului. Sfântul Pavel evidenția caracterul absolut al Învierii (1 Cor. 15:17) când, adresându-se încăpățânării corintenilor – convertiți care o interpretau după bunul plac – le spunea că dacă Hristos nu a înviat (adică dacă nu există Înviere), atunci credința, doar ca act volitiv, este un non-sens. Este doar adunare de cuvinte în jurul unui ideal care se stinge în el însuși. Altfel spus, fără Înviere, orice viață ar fi doar o apariție care se dizolvă într-un ocean de materie amorfă. În fapt, orice existență personală este coerentă doar dacă este înțeleasă în perspectiva dăinuirii sale individuale, dincolo de moarte, în Înviere, ținând cont că învierea lăuntrică, mai întâi (ca semn interior), o poartă fiecare cu sine de-a lungul unei vieți înviate în Hristos, la fel de concretă ca materia pe care o pipăim.
Dizolvarea Absurdului
Culminând în Înviere, sacrificiul lui Hristos este, înainte de toate, manifestarea voinței de a rezista până la capăt provocărilor și suferinței. Reacția Sa la întrebări lipsite de noimă și în fața ipocriziei, alături de refuzul de a răspunde agresivității gratuite, sunt tot atâtea semne că El s-a confruntat direct cu absurdul găselnițelor – zis raționale – inventate de mintea care caută să-și justifice deciziile. Indiferent de consecințele lor! Omul Iisus rezistă provocărilor, dovedind că natura umană poate fi convertită, dincolo de slăbiciunea-i inerentă. El biruiește înăuntrul acestei naturi, ca Om, ducând lupta până la capăt, după ce va fi făcut pasul ispitei supreme, adică rezistența în fața morții înțeleasă ca absurditate.
În moartea Lui – decizie a arbitrariului – absurdul își confirmă lucrarea. Însă, în egală măsură, fermitatea Lui asumată față de lucrarea absurdă – de aici și refuzul de a interveni, știind El deja că absurdului gândirii celorlalți nu-i poți răspunde convingător – revelează potențialitățile pe care omul le poartă cu sine. Și atunci, jertfa Sa, destabilizând în profunzimi absurdul, reactivează în om, prin ascultarea Lui, autentice potențialități, dăruindu-i forța de a face față provocărilor. Învierea „din morți, prin slava Tatălui”, ca ascultare supremă, confirmă că idealul spiritual al omului, care-și pregătește veșnicia în temporalitate, este acela de a lucra chiar de aici „întru înnoirea vieţii” (Rom. 6: 4). Realismul acestei chemări la înnoire, care transformă din interior, este efectiv vizibil în convertirea profundă a celor care au înțeles-o. Acest realism al transformării, explică, deopotrivă, și martiriul a generații de creștini.
Refuzul de a acorda atenție vieții spirituale, promovarea materialității și indicarea ei ca unică sursă care face să funcționeze lumea așa cum o cunoaștem, sunt prezente, toate, în sâmbure – chiar la distanță de 2000 de ani – în procesul care duce la condamnarea și executarea lui Hristos. Cei care-l condamnau aveau nevoie de toate motivele de partea lor, însă nu găseau argumentul care să ucidă. Pentru a ucide, pentru a-și confirma un proiect deja clar în mintea lor, ei aveau nevoie de intervenția mulțimii, ca juriu suprem constituit ad-hoc, inspirându-și forța în spiritul de turmă. Acestei mulțimi, cei care-L condamnau, nu-i acordau, în condiții normale, nici o importanță, însă în clipa în care au avut nevoie de o confirmare i-au cerut să urle un verdict. Iar verdictul urlat a fost dat pe loc, în toată absurditatea pe care o presupune decizia prin urlet sau condamnarea cuiva, prin cuvânt și faptă, fără a-i cunoaște vina. De fapt, prin atitudinea Lui concretă, Hristos indică, pentru totdeauna, absurdul din așa-zisa normalitate de tip political correcteness, evidențiindu-i forma lipsită de substanță spirituală.
Refacerea naturii
Hristos cunoștea funcționarea naturii umane. El știa că natura caută să se justifice pentru a-și duce până la capăt planurile și pasiunile distrugătoare. Acestei naturi, El îi reface structurile din interior. Prin propria Sa alegere, El reface ontologic alegerea, ca realitate interioară naturii, dirijând-o, dinspre căderea inițială care a alterat structurile firii, către puterea de a recunoaște binele. În realitate, prin alegerea Sa, El recuperează și indică sensul pierdut al libertății ca putință de înclinare spre bine.
Aceasta nu înseamnă că cei care i-au urmat vor fi devenit moștenitori impecabili. Nu! Natura umană, asumată de Hristos, își reactivează, prin puterea pe care o imprimă voinței alegerea Lui absolută, funcțiile inițiale, alterate de cădere. Natura este repusă față în față cu propria sa libertate, care-și recunoaște rolul de dimensiune determinantă în ființa umană. Această forță poate fi interiorizată de fiecare și asumată prin acțiune conștientă sau poate fi refuzată. Cu alte cuvinte, ei i s-a recuperat potențialitatea pierdută prin cădere. Pentru noi, cei care privim și încercăm să înțelegem drumurile pe care le construiește absurdul, este important să înțelegem faptul că natura, în potențialitățile ei, a fost refăcută. Și refăcută fiind, omul nu mai poate spune că nu are, acum, posibilitatea să-și revină. Pentru că indiferent de suferințe, de sinuozitatea drumului, de încercări constante, de ansamblul tuturor justificărilor care-i traversează mintea, omul recuperat prin Hristos are posibilitatea să se bată cu sine până la capăt. Se poate reface integral. Poate reveni la inocența copilului. Și poate învia, pentru că drumul spre înviere a fost asumat, pentru el, până la capăt.