Ironia şi zeflemeauaNicușor Nacu 04.08.2017
În greaca veche ironia (eirōneía) este o figură de stil. Prin ea locutorul ține să spună contrariul a ceea ce vrea să se audă. De aceea, semnificațiile pe care le folosește cel care știe să utilizeze arta ironiei sunt efectiv opuse sensului pe care ele le au în mod obișnuit. Constat, astfel, la mulți dintre cei care-mi spun că sunt ironici sau că utilizează ironia că sunt efectiv departe de ideea pe care o sugerează ironia. Acesta este semnul că oamenii utilizează cuvinte fără a le cunoaște semnificația reală. În schimb, au sentimentul (fals, de altfel) că știu ce fac atunci când le utilizează. Pe românește spus: „lasă-mă, nu mă învăța tu, că știu ce spun!”
Omul care se dorește ironic, crezând că face binele, nu știe ce înseamnă ironie atunci când, prin acțiunea sa, sfârșește prin a râde de celălalt. Am considerat întotdeauna zeflemeaua legată de unele persoane ca un semn de slăbiciune… al zeflemitorului. Problema devine delicată atunci când ea este greșit aplicată sub forma ironiei. În fapt, zeflemeaua nu are nimic de-a face cu autentica inteligență, în timp ce ironia da. Trebuie specificat însă, că numai în actul inteligent omul poate găsi resurse care aplică fără nici un fel de dificultate metoda ironiei. Pentru asta, el trebuie să înțeleagă frontiera care desparte zeflemeaua de ironie. Pentru că oricâtă creativitate ar sta în spatele unei persoane, aceasta nu-l scutește să cadă în banalitate. Chiar dacă face jocul mulțimii care așteaptă „pâine și circ”!
Ca figură de stil, ironia se practică în cazul multor exerciții spirituale. Aceste exerciții respectă resorturile care nu transformă ironia în zeflemea. Dacă rezultatul este, însă, o formă de zeflemea la adresa cuiva, atunci vor cădea ca un joc de domino toate argumentele „autorului” care spune că practică ironia. Când mesajul este perceput în sens etic de către cei care beneficiază de un text, și dacă reacția lor la conținutul textului este ea însăși înscrisă într-o paradigmă etică, atunci autorul poate spune că practică ironia în sens bun. Însă, dacă frontiera dintre așa-zisa ironie și zeflemea este atât de subțire încât toate reacțiile sunt posibile, atunci mesajul este orice în afară de ironie. Pentru că ironia nu poate fi disociată de sensul constructiv la care vrea să trimită. Pascal făcea deseori recurs la acest gen de ironie în lucrarea sa Provinciales.
Și atunci, de unde această nevoie de a transforma ironia în zeflemea, fără a se mai regăsi în spatele ei nimic din subtilitatea etică a ironiei? Pentru a epata mulțimea? Pentru gâdilarea orgoliului că ești apreciat? Pentru a ieși din spațiul neputințelor personale? Convingerea mea este aceea că oamenii care țin să practice ironia și o fac, de fapt, sub semnul zeflemelei, nu pot ieși ei înșiși din cercul vicios al propriilor lor impresii legate de sine. Și atunci, căderile, neputințele și încremenirea lor în opinii legate de Aproapele devin un simplu joc, care îi justifică față de ei înșiși, fără să mai fie conștienți că, de fapt..., se justifică. În plus, am constatat, după 23 de ani de relație didactică cu oamenii, că atunci când îi pui unui om o întrebare legată de o situație concretă, clară, fără ambiguitate, îți va răspunde (aproape întotdeauna) ocolind miezul problemei. Dacă îi spui cuiva că practică zeflemeaua, va face tot posibilul să-ți explice (evitând subiectul) că face bine și că zeflemeaua lui este, de fapt, ironie. Aceasta dovedește că pentru el, confuzia în termeni și ceea ce stă în spatele lor este deja un vast domeniu. Nu mai spun că în urma unei discuții punctuale, argumentele lui cad ca o frunză uscată. Din nefericire, totul sfârșește prin a crede că vrei să-i impui punctul tău de vedere, fără să realizeze că, de fapt, el nu a participat la discuție ci că „s-a vorbit pe sine” și că fiecărei întrebări i-a răspuns „cu o altă întrebare” și cu multe justificări care, de fapt, nu sunt răspunsuri. Justificările sale sunt doar secvențe cu care el operează și care construiesc, pentru el, un întreg sistem căruia îi acordă valoare. Dramatic este însă faptul că în sinea lui – indiferent de argumentele aduse, care-i deconstruiesc, de-altfel, vizibil poziția – va spune că are dreptate: că „știe el ce spune și că e prea filosofică discuția asta!”. Acesta este semnul neputinței de a mai ieși din sine, al izolării captive în propriul sine. Eu cred că pentru a ieși din acest cerc vicios este necesară reîntoarcerea radicală la constatarea propriilor neputințe. Aceasta scutește orice persoană să se uite critic spre celălalt, altfel decât trecând prin propriul sine. Și în cazul în care crede că practică auto-ironia, autentica practică a auto-ironiei (dacă-i cunoaște regulile) îl va vindeca de orice tendință de a mai privi spre celălalt.