Maladii ale noului timpNicușor Nacu 27.10.2023
”Rătăcite în spatele imaginii, cuvintele au încetat să mai practice căutarea.”
Imaginea. Maladia noului timp sau, dacă vreți, egoul pe cale să diminueze iremediabil interioritatea. Cuvintele au sărăcit. Fraza este motivațională, golită de căutarea sensului. Așezate în penumbră, rătăcite în spatele imaginii, ignorate cu sau fără știință, cuvintele au încetat să mai practice căutarea. Se instalează încrâncenarea, hrănită de mediocritate arogantă, pe un piedestal râvnit cu ghearele, pentru a decide, apoi, dinspre frâiele unei influențe vremelnice și sectare, ce este și ce nu este valoros, ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Trăim, realizând că fenomenul nu este recent, în situația ca structurile mediocrității să ajungă a decide în legătură cu rolul și conținutul valorilor.
Celor care vor să învețe zborul, li se indică șerpuirea prin mocirla unei credințe fataliste, un fel de libertate fără aer, sufocantă. Când există, încă, semeni care duc la bun sfârșit proiecte impresionante, ca semn al lucrării lor cu darurile oferite de Providență, te întrebi cum se face că munca lor de reflecție, interogările și repunerea în chestiune, căutările dublate de îndoieli dureroase, eforturile de înțelegere a disfuncționalităților lumii și, de multe ori, rezultatele, sunt pur și simplu ignorate, în timp ce spectacolul slinos al ignorării se manifestă în plină vizibilitate. Nu încetez să mă întreb care-i rațiunea care generează căderea într-o răzmeriță ignorantă de care, oricum, se va alege praful într-o istorie înaintând implacabil spre veșnicie. Sau, poate, ce frustrări și tragice neîmpliniri respiră în spatele ei?
Credința și postările zilnice
Pentru a înțelege descreștinarea, vă propun un exercițiu simplu. Faceți o lectură, fie și în trecere, a postărilor celor care, cel puțin la nivel declarativ, se aliniază creștinismului. Parcurgeți-le pe cele recente pentru a verifica dacă între mesajul zilei – purtarea crucii (ca artă a împăcării conștiente cu condiția de călători în Dumnezeu) – și conținutul lor, există fidelitate și continuitate. Veți constata cu surprindere prezența unui abis între perspectiva creștină și postările zilei sau comentarii la postări similare. Fără a mă considera judecător, ci ca simplu observator al unui fenomen concret, practic acest experiment de ceva vreme. Îmi veți spune că aceasta este social-media. Vă voi răspunde că social-media este expresia văzută a lumii reale în trăim.
Oricât de mult pare justificată tendința de a identifica în exterior cauzele descreștinării, procesul are loc chiar înăuntrul creștinismului. Creștinismul este evacuat din societate de alegerile minții. Paradoxal, descreștinarea este un fenomen activ chiar în mintea care se consideră creștină. Vorbim în acest caz de mintea care nu mai triază valorile de non-valori, menținând într-un regim de ambiguitate, alimentat de justificări, atașamentul de principiu la creștinism și tendința de a acorda importanță nimicului transformat în „eveniment” cotidian. „Evenimentul” manifestat multiform devine preocuparea constantă a minții, în timp ce valorile sunt expulzate într-un fundal de principiu. Doar acest fond, care tinde să se estompeze cu timpul, mai trimite la creștinism.
Prin urmare, descreștinarea vine dinspre preocupările (comentariile, opiniile, modele, judecățile de valoare, etc.) celor care compun comunitatea creștină. ÎNCĂ.
Tăcerea nu este întotdeauna de aur
Când este justificată dinspre premise incompatibile cu discernământul, tăcerea poate fi patologică. De altfel, Sindromul tăcerii, ca expresie a unui tip de ascultare (sau obediență oarbă) golită de discernământ spiritual, este născut și întreținut de frică și obișnuința trăirii în frică. În spațiul minții confruntată cu evidența și conștientă de ea însăși, sunt active imbolduri care indică spre putința de a cuprinde registrele alterității. Concret, mintea poate repera ceea ce-i problematic în celălalt, depășind tendințele emoționale (sau aparent raționale) de interpretare a ceea nu cunoaște. Aceasta presupune că putem identifica incoerențele celuilalt, conștienți fiind că nu suntem apți să-i surprindem labirinturile sufletești. Însă, faptul că suntem incapabili să cuprindem obiectiv o altă intimitate, nu ne absolvă de responsabilitatea morală de a indica în scop corectiv spre incoerențele identificate în jur, mai ales când acestea, utilizate fiind cu agresivitate, diminuează sau anihilează efectiv demnitatea celorlalți. Exercițiul în sine nu este în opoziție cu îndemnul etic al nejudecării celuilalt. În acest sens, puterea critică a minții care analizează corectiv, se manifestă ÎNTOTDEAUNA prin discernământ, înțeles ca reperare și numire (fără amânare) a gestului dintr-o situație dată, care se abate vizibil de la norma morală în numele unei autorități discreționare. Când abaterea de la normă desființează demnitatea cuiva, indicând că o face, prin justificări, în numele normei, mintea are puterea să identifice și să indice, prin discernământ, cum arată imaginea discreționară și, prin urmare, incoerentă a răului. Ce înseamnă „incoerent” în situația de față? Raportul nefiresc – prin agresivitate – pe care celălalt îl întreține cu Viața prezentă în viețile celorlalți.
Dacă celălalt își administrează și justifică propria viață dinspre incoerențele care-l locuiesc, aceasta-l privește și, prin urmare, este responsabil pentru sine însuși. Însă, dacă incoerențele sale, pe care el însuși nu le vede, îi atinge pe ceilalți, atunci mintea care le reperează nu poate să tacă. Tăcerea ei ar fi patologică.
Ca uleiul pe apă
Învățarea-i un proces constant, construit din validări. Nu este acumulare de noțiuni, ci efort conștient și tindere spre împlinire, prin asimilare critică a informațiilor parcurse. Când o facem temeinic, nu învățăm din păreri, ci din certitudini fondate pe experiențe și raționamente deja verificate. Chiar dacă, nu mă îndoiesc, există și excepții, procesul de învățare, cel autentic, urmează acest curs. În afară de credință, care ține de inteligența spiritului (aceasta-i „adeverirea celor nevăzute”, adică receptarea interioară nemediată a Adevărului care depășește orice cunoaștere posibilă) elaborările minții sunt relative. Fără excepții. Utile, până când nu transgresează abuziv frontiera care le transformă în certitudini problematice, plutind ca uleiul pe apă, adică total rupte de întreg.
Realizați care-i riscul ca părerea mea emisă necritic să se transforme în certitudine în mintea cuiva pentru care eu pot fi receptat - de manieră subiectivă - ca autoritate ? Cum obțin confirmarea și care-i experiența care mi-o poate verifica obiectiv prin confruntarea rațională cu structurile conținutului, că subiectivitatea părerii mele legată – de exemplu – de un subiect recent și fondată pe un flux de opinii completive, ar putea creiona obiectiv adevărul ?
Opinia mea trebuie să parcurgă un proces de verificare, de confruntare și, mai ales, de validare, pentru a deveni sursă de inspirație pentru cineva.