Mintea și lumea cer refacereaNicușor Nacu 08.02.2017
Experiența cotidiană ne așază față în față cu neputința de a infirma sau confirma validitatea unor manifestări umane cu caracter spiritual. Și pentru că verdictul aparține în mod suveran unui Dumnezeu care înțelege interior, în absolut, textura oricărei dimensiuni, înțelept este să-i lăsăm Lui judecata în legătură cu situații cărora nu le surprindem și nu le vom surprinde niciodată coerent conținutul. Ceea ce nu înseamnă că nu putem reacționa critic în legătură cu un aspect moral, mai ales când, prin consecințele sale, acesta tinde să dizolve până la eliminare profunzimile etice ale normei. În principiu, o viziune critică legată de un aspect, nu înseamnă judecată, ci perceperea unor nuanțe care contravin normei în sine. Cu toate acestea, se impune ca naturală reacția care, prin ordinea care o introduce în lucruri, vine dinspre conștiința limitelor. Dacă nu putem înainta cu întrebări tari acolo unde ele se izbesc de ordinea tainei, putem utiliza, în schimb, întrebarea și critica dialectică atunci când o situație anume pune norma sub semnul întrebării.
Exigențele minții în raport cu aproapele
A face acum ceva pentru aproapele, cunoscut sau necunoscut, este o formă de convertire și de atitudine concretă. Aceasta repune în echilibru mintea, prin evitarea exceselor generate de încercarea de conciliere a unor situații imposibil de conciliat chiar dinspre starea de opoziție cale le definește în raport cu norma. Într-un fel, prin starea pe care o instituie actul de a face, rostirea își reînvață exigențele, chiar învață să tacă, iar mintea și inima devin sensibile la nevoile celui care, înțeles ca aproapele este, în profunzimi, chipul lui Dumnezeu. Căci a nu fi de acord cu o atitudine sau o viziune legată de aspectele etice ale existenței, nu poate coincide cu îndepărtarea de omul care le întruchipează rostindu-le sau practicându-le în propria lui viață. Indiferent de îndepărtarea lui de valorile în care noi credem, el continuă să rămână aproapele iar chipul lui nu se șterge. Dăruindu-i acum ceva din noi, dinspre noi, din mintea și efortul nostru de a ne repune în discuție, mă apropii de chipul lui Dumnezeu din el. Iar această apropiere este o lecție care bulversează orice conștiință care are convingerea că întâlnirea cu Chipul în aproapele este, în realitate, o stare care vine în întâmpinarea nevoii de absolut din fiecare. Cine-și afirmă răspicat credința și n-o aplică de manieră vizibilă, are grave probleme de receptare interioară a acestei credințe. Iar cine crede, manifestându-se prin faptă, în prezența Chipului în fiecare ființă umană este, cel puțin, pe drumul aplicării concrete a iubirii.
Refacerea minții
Refacerea spirituală a minții este posibilă doar dinspre direcția vederii Chipului în celălalt. Indiferent de diferența care există între el și mine, și chiar dincolo de o subiectivă și personală certitudine că starea minții noastre ar fi realmente conformă cu chemările pe care le-a pus Dumnezeu în noi! Dacă-l vom recepta critic în sufletul nostru, acolo unde are loc primirea cea mai importantă, fără pedagogia pe care o presupune îndreptarea – făcând aceasta în spațiul unei conștiințe care ar trebui să fie plină doar de iradierea iubirii lui Dumnezeu – mintea noastră nu se va mai consacra posibilităților sale spirituale, iar noi, practic, vom deveni din ce în ce mai incapabili să comunicăm cu el. Îi vom surprinde doar erorile, uitând orice verificare dinspre corecta perspectivă spirituală a unei iubiri utilizată cu mintea în Dumnezeu. În plus, se închide în noi putința de a mai înțelege mintea potrivit cu criteriile așezate de Dumnezeu în ea. Vom asculta doar subiectiv glasul interior care face atât de des loc gândurilor critic judecătoare de unde Dumnezeu a fost realmente alungat.
Provocarea timpului liturgic ca timp al minții
Trăind cu mintea cufundată în perspectiva pe care o sugerează această stare, omul realizează că viața lui se poate transforma într-un alt timp, special acum, presărat cu sensuri care trimit în absolut. Acest timp este timpul liturgic sau transfigurarea conștientă a clipei pe care o trăim prin raportare continuă la prezența lui Dumnezeu în el și, implicit, în spațiul interior al propriei noastre vieți. Textura acestui spațiu este împlinită spiritual prin activarea participării la semnalele Providenței din el. Or, cine trăiește înăuntrul acestui timp liturgic, înțeles și ca receptare a sensurilor constructive pe care Dumnezeu le-a pus în el pentru a ne cunoaște, se eliberează de orice ispită de a indica radical greșelile celorlalți! Iar atunci când le indică, primul gând va fi acela ca observația lui critică să fie taumaturgică, înainte de toate. Mintea omului care activat voința de urcare prin acest timp special, este mult prea plină de prezența fecundă a unei iubiri centrată pe ieșirea din simțualitatea imediată, pentru a se mai ocupa de nimicuri! Activitatea ei se înscrie într-un fel de practică „ecologică” de ordin spiritual, dinspre voința de a reduce la minimum suma de sensuri care se dispersează ca resturi în spațiul unei gândiri continuu parazitată de obișnuință. Această acțiune diminuează frecvența obișnuinței în favoarea activării altor sensuri care fac loc manifestărilor Providenței. Această ecologizare spirituală a unei minți care trăiește in ritmul timpului liturgic activează, practic, adoptarea unei manifestări concrete, care se insinuează printre cutele care întrețin obișnuința, pentru a-i dezactiva, în cele din urmă, resorturile care o întrețin. Trăirea timpului în sens liturgic trimite pe omul care-l interiorizează la înțelegerea interioară a erorii celuilalt, prin participare la obișnuințele lui, fără a o relativiza, ci prin înțelegerea mecanismele care au generat-o. Această participare interioară recentrează continuu pe cel care o practică, indicându-i instinctiv evitarea ispitei de a arăta cu degetul spre eroarea vizibilă în loc de a-i vizualiza reflexiv componentele și structurile care-o fac să fie ceea ce este. În clipa in care cea mai mica urmă de judecată străbate spațiul minții, care judecă eroarea vizibilă, uitând să critice ceea ce întreține alte și alte erori în profunzimile minții, atunci ea nu mai trăiește în timpul liturgic al Providenței, ci doar in propriul ei timp. Această manieră este consecința imediată, logic spirituală a trăirii cotidiene în timpul liturgic! Dacă ea nu se manifestă în atitudinea zilnică față de celălalt, înseamnă că trăirea liturgică a lui Dumnezeu are loc doar cu buzele! O inimă care nu trăiește interior acest timp, nu trăiește în ritmul iubirii Lui, în acel ritm care transfigurează!
Deschiderea minții către Providență
Omul care-și repliază simțurile minții pe frecvența unei stări care se deschide Providenței, ca prezență activă în lume, chiar dacă este ghidat de o simțualitate îndepărtată de El prin obișnuință nereflexivă, ajunge, paradoxal, la înțelegerea interioară a faptului că nu totul îi este potrivnic. Acest exercițiu de atenție întreținută sporește gradual în cel care se apleacă spre celălalt, realizând că altul este un fel de sine însuși, aflând deja interior, importanța de a-l considera ca atare. Și atunci, a acorda toată atenția mea celui care are nevoie de mine acum, a evita să judec acum pe cel pe care nu-l înțeleg din interior vorbindu-i fără a-l judeca, dinspre o disponibilitate care mă revelează mie însumi așa cum sunt, chiar dacă personal nu am timp, acesta este semnul unei reale și continue trăiri în timpul liturgic. A dărui acum celui care bate cu disperare la ușa porții mele, este totul, pentru că acest acum al voinței de a activa prin faptă o chemare, este o concretizare a timpului liturgic ! Este o altă formă de rugăciune, cu nimic mai prejos de obișnuința de a rosti! Tot ceea ce nu se încadrează în această dimensiune, este doar simplă palavrageală intelectuală, creștinism steril oprit la nivel declarativ.
Piedicile minții și semnele Providenței
Adeseori, omul trăiește ori în nedumerire, ori cu sentimentul că totul îi este potrivnic, ori cu convingerea că intuițiile sale sunt exacte. Această experiență contradictorie, subiectiv continuată și auto-întreținută, îl împiedică să mai găsească explicații legate de starea în care se află și care-i marchează cotidianul. Deschiderea minții spre orizontul spiritual al evadării din platitudine, îl va ajuta, totuși, să constate, cel puțin într-o primă etapă, că momentele de îndepărtare de piedicile noetice prezente în această minte, prea uman căzută în obișnuință și în impresia blocajului, coincid în mod fericit cu sesizarea semnelor Providenței. Chiar din acest prim moment iese la iveală un întreg arsenal de soluții la care nu s-ar fi gândit niciodată.
După „abandonul” conștient al unei minți obișnuită în mod fatal să se gândească pe sine drept carteziană – abandon realizat dinspre reflecția întoarsă spre conștiința limitelor – aceeași minte realizează că cele mai autentice intuiții pe care le-a experiat, nu s-au datorat decât inspirației sale de a se lăsa ghidată de chemarea Providenței. În cele mai clare intuiții pe care le-a trăit, nu era prezentă mintea lui, ci ceva din grija Providenței divine față de el, receptată într-un moment în care, uitând toate întemeierile, va fi acordat încredere maximă intențiilor Acesteia. După un timp, ajunge să-și pună chiar întrebarea cum de a avut orgoliul să creadă că sursa absolută a intuițiilor sale era el însuși. Revizitându-și certitudinile, multe dintre ele întemeiate într-un raționalism defectuos, așezând sub semnul întrebării deciziile și intuițiile sale "geniale", totul începe să dobândească sens doar după ce mintea lui, într-un moment de sincer dialog cu sine, va fi învățat să identifice semnele Providenței în viața sa.